Neîncrederea e întotdeauna cu noi. Ne pune pe gânduri, ne înțepenește, ne ruinează curajul.

Ce facem cu ea? Trăim așa o viață?

O să-ți spun imediat care sunt cele 6 căi testate pe pielea mea, însă încep cu o poveste care mi-a dat încredere să scriu articolul ăsta.

„Imaginează-ți că ești pe munte.

Urci.

Te dor încheieturile picioarelor. Simți cum te zgârâie aerul în gât.

Dar urci.

Ajungi la mijlocul traseului.

Te uiți înainte. Vezi oameni care au ajuns deja în vârf. Imaginează-ți că nu e ceață deloc și îi vezi.

Te uiți în spate și vezi câteva siluete care vin după tine.

Dacă te uiți la cei care au ajuns în vârf e posibil să te simți descurajat. Dacă te uiți la cei care sunt în spatele tău, e posibil ca ei să se bucure de niște sfaturi din partea ta.

S-ar bucura să afle de la tine că pe drum e un popas de unde poți să iei apă.

Sau că ai găsit o scurtătură nu prea riscantă.

S-ar bucura să afle că și ție îți este greu.

Ce faci atunci?

Îi ajuți sau nu?”

Eu sunt la mijloc de drum, iar vârful e „Am încredere în mine”. Fac un popas și îți înfățișez cele 6 căi care mă fac să cred în mine.

Sper să îți fie de folos și ție.

Îmbrățișează disconfortul

Mă impun să intru în situații cu care nu sunt confortabilă.

Cel mai la îndemână exemplu e Clubul Părinților Pre(a)ocupați de Lectură. Mi-a venit ideea într-o noapte și i-am dat bătaie înainte.

Deși nu eram deloc pregătită pentru ce avea să urmeze. Nici pentru emoțiile care aveau să mă cuprindă.

Cum a crescut încrederea mea?

Am realizat că mă descurc ok, dacă mă pregătesc mult. Am constatat că nu doar emoțiile contează și că succesul unui club de carte depind și de alți factori. Acei factori sunt oamenii potriviți și motivați, organizarea bună din timp.

Cu cât mai mult am moderat, cu atât mai bine am făcut-o și cu atât mai multă încredere am căpătat.

Apoi, impusă fiind, am intrat în întâlniri și mai incomode, cum ar fi o întâlnire cu un autor. Și am căpătat și mai multă încredere.

Slăbiciunile sunt bune?

Mă expun pe blog și vorbesc despre slăbiciunile mele. E o chestie radicală, recunosc. E ca și cum mi-aș da masca jos. O dată și pentru totdeauna.

Bine, una dintre măști. Că am și eu multe, ca orice om cumsecade.

Cum mă ajută asta?

Lucrez la perfecționismul meu. Învăț că este ok să mă prezint imperfectă, așa cum sunt. Învăț să îmi asum personalitatea mea, așa cum e ea.

Învăț că oamenii mă vor iubi așa cum sunt. Sau poate nu. Dar asta nu mai depinde de mine.

Poate nu ai blog și oricum nu e neapărat să te expui în public. Dar ai putea să îți faci curaj să vorbești despre slăbiciunile tale cu cineva apropiat.

O să vezi că viața îți va fi mai simplă când va fi nevoie să te prefaci tot mai rar.

Vorbește frumos cu tine

Îmi spun mai des:

– Ai făcut tot ce ai putut.

– Ești ok, nu trebuie să dovedești nimic nimănui.

– Toată lumea greșește, nu ești singura.

Las nuiaua din mână și, în loc, mă îmbrățișez.

E foarte ciudat să te îmbrățișezi singur pe tine. Prima oară. A doua oară e  acceptabil. A treia oară e plăcut și bine.

Am făcut-o chiar acum. M-am oprit din scris. M-am îmbrațișat și mi-am spus că sunt ok.

Ești ok, ești ok, ești ok.

Mi-a venit să plâng, dar un plans bun, tămăduitor. Pentru că nimeni nu s-a mai oprit demult să îmi spună că sunt ok și suficient de bună.

Nici măcar eu.

Fă-o și tu. Acum. Și spune-mi cum te-ai simțit.

Cum mă ajută asta?

Schimbarea vine din interior către exterior. Asta e o schimbare sustenabilă și definitivă.

Îmi vorbesc frumos o dată, de două ori, de multe ori, iar asta mă ajută să cred că merit. Merit oricum, fără să fac nimic. Însă trebuie să o cred.

O greșeală poate fi tot ce e necesar pentru o realizare faină

Mă pun în situații noi și accept că pot să greșesc. Este ok să eșuez.

A eșua cu ceva nu este egal cu a-ți eșua viața. Oricând pot să mă reinventez.

Cum îmi crește asta încrederea în mine?

Când noul mă înconjoară, șansele să greșesc sunt mari. Greșesc și învăț că nu se întâmplă nimic catastrofal.

Aproape toate greșelile se pot corecta.

Învăț asta și aflu că știu să gestionez disconfortul de a greși. Iar asta îmi crește încrederea în mine. Simplu, așa-i?

Neîncrederea e un monstruleț?

Mă uit cu multă înțelegere la mine. E foarte ușor să îți imaginezi că neîncrederea asta e un monstruleț care îți face rău și de care trebuie să scapi.

Ah, doar dacă aș putea să scap de ea!

Însă ce ar fi să vedem neîncrederea ca pe o creatură suferindă, care nu are putere, care are nevoie doar să fie văzută și acceptată.

Din poziția asta de acceptare, ar fi mult mai ușor să găsim soluții. Am fi deschiși să căutăm de unde vine neîncrederea, am fi deschiși să vedem ce frici avem și ce putem să facem să ne facem mai bine.

Cum mă ajută asta?

Și aici e simplu. Mă concentrez pe soluții, pe ce simt, nu pe lupta cu neîncrederea.

Reușesc să văd de unde mi se trage. ⇒ Reușesc să văd ce pot să schimb. ⇒ Schimb ⇒ Încrederea crește.

Nu te compara cu alții

Nu vreau să mă mai compar cu nimeni. Însă o mai fac.

Tot mai rar.

Mă uit rar prin curțile altor bloggeri (care mereu reușesc mai multe), mă uit rar prin casele altor mame (care sunt cele mai cele mame).

Mi-a intrat în obicei să mă compar cu mine.

Ce văd e creștere. Mă și minunez de unde atâta creștere.

Cum mă ajută asta?

Comparativ cu acum 4-5 ani sunt mult mai bine. Iar comparativ cu acum 10 ani, sunt aproape de cer. Sau de vârful ăla de munte din povestea de la început.

Iar asta îmi dă încredere.

Pe scurt

Neîncrederea e întotdeauna cu mine, însă depinde de mine pe ce cale o iau și cum o tratez.

Intru in situații noi și inconfortabile, îmi afișez slăbiciunile, vorbesc frumos cu mine, îmi accept greșelile, mă uit la neîncredere cu ochi buni și mă compar doar cu mine.

Asta e rețeta mea de până acum.

Tu ce faci să crezi în tine? Tu ce ai să-mi recomanzi?