Mult timp am crezut despre mine că nu știu să spun lucrurilor pe nume. Cel puțin, nu direct, în față.

Replicile mi se usucă în gură fix atunci când am cea mai mare nevoie de ele. Pe principiul Taci și înghite, că așa e mai bine.

O supărare dura zile întregi la mine, indiferent cât de important era motivul. Nu pentru că așa îmi puneam în plan, intenționat, ci pentru că replicile se derulau în capul meu DUPĂ ceartă.

Îmi venea o replică genială și i-o spuneam interlocutorului, el îmi spunea ceva înapoi, eu îi dădeam o altă replică „și mai” genială… Și tot așa, dialogul continua în capul meu, până reușeam să înțeleg de ce s-a întâmplat anume așa, de ce mi-au fost spuse acele cuvinte etc.

Uneori nu înțelegeam și tot ce făceam e să stabilesc, pentru mine, că acel om (din capul meu, dar și din afară) a greșit, „nu e demn” de mine și aia e.

Mi-am dorit să pot să schimb asta la mine. 

Aș fi vrut ca replicile să apară la comandă (nu după 10 minute când discuția s-a încheiat, nu după 2 ore, când mă liniștesc). Aș fi vrut să pot să vorbesc despre tot ce mă doare sau mă supără.

Nu am reușit să schimb asta la mine. 🙂 În sensul că nu am replicile tăioase de care credeam că am nevoie pentru a-mi exprima supărările. 

Însă am o altă expresie puternică despre care vreau să vă povestesc azi.

Replicile din capul meu erau mereu șmechere. Trebuiau să fie adevărate, dar și să taie în carne vie.

Nu mi le puteam imagina altfel.

Nu doar că aveam nevoie să-mi fac dreptate, spunând ce am de spus, ci voiam și să par cool și stăpână pe situație. Voiam să spun lucrurilor pe nume fără să fiu vulnerabilă, fără să par slabă, fără să mă implic prea mult. 

Și calea pe care o vedeam erau replicile care mă apără, dar care și dor (pe alții).

Am citit o pagină de carte de la Osho despre parentingul modern. La suprafață era o chestie cu care NU sunt de acord (el spunea că mai bine bați copilul fix atunci când ești supărat pe el decât mai târziu, când el nu mai face legătura cu motivul supărării – eu nu sunt de acord deloc cu bătaia), însă undeva la bază e o chestie utilă acolo. 

Acum, după ce am învățat cum să mă exprim asertiv și să vorbesc despre mine, nu despre celălalt, am înțeles că e mai bine să îmi exprim supărarea atunci când o simt, pe loc. 

E mai bine decât să o procesez zile în șir ca apoi să iasă un ghem întreg de gânduri haotice, un ghem care nu mai are legătură cu realitatea și pe care cel de lângă mine nu o mai înțelege și, probabil, nici nu o mai ține minte.

E bine și pentru noi, dar și pentru ceilalți, pentru că oameni suntem, greșim, și dacă ni se spune clar ce și cum – fără atacuri la persoană, ne cerem scuze și mergem mai departe. 

Citesc acum o carte pentru adolescenți, „Arta de a simți” se numește, un roman despre 2 adolescenți care fix așa vorbesc între ei, cum le vine la gură. 

Doamne, ce reconfortante sunt dialogurile! Cât mi-aș fi dorit să pot să vorbesc și eu așa când eram mai mititică. 🙂

Câte dialoguri interioare aș fi salvat și câtă resurse de energie aș fi păstrat pentru altă dată. 

Dar nu am putut.

Pentru că a contat mult de tot să mă simt integrată în diverse cercuri. 

Pentru că a contat să fiu pe placul altora (ăsta e și motivul pentru care nu îmi veneau acele replici imediat). 

Nu am putut pentru că nu am avut exercițiul. Yep, e o chestie de obișnuință și exercițiu să poți să spui – clar și fără să doară prea tare pe nimeni –  ce te supără.

Adevărul e că un dialog sincer și de la inimă la inimă uneori doare.

Și este ok să fie așa. Dacă nu ar durea deloc niciodată, nu ar fi de folos din punctul meu de vedere.

Însă uneori aducem durere inutilă TOCMAI pentru că nu vorbim despre ce ne doare decât prea târziu. Sau pentru că păstrăm acea durere în noi până capătă proporții uriașe.

În ultimii ani însă, am testat noi obiceiuri de a ieși din bucla asta.

Într-o zi, mai demult, m-am văzut cu o persoană dragă, care din când în când face remarci apropo de persoana mea, vorbe care pe mine mă deranjau.

Niciodată nu am înțeles de ce te-ai apuca să-i spui unei persoane părerea ta despre ea, în față, FĂRĂ să ți se ceară părerea. Unii oameni (își) spun că fac asta pentru binele acelei persoane, nici pe asta nu o înțeleg, sincer.

Însă de-a lungul timpului am găsit metode de a înghiți acele vorbe fără să spun că mă deranjează.

Am încercat să mă antrenez să vin pe loc cu acele replici tăioase despre care vă spuneam mai sus. Antrenat însemnând inclusiv a pregăti replici de dinainte. (Nu mi-e rușine să recunosc, nu mă deranjează să vorbesc despre „monstruleții” mei interiori, pentru că asta nu mă face decât umană.)

Am încercat să minimizez vorbele acelei persoane: hai că se întâmplă rar, hai că nu e mare lucru, hai că uit repede ce-mi spune. 

Am încercat să chem la discuții pe unele persoane, pentru a trece din capul meu în realitate. Am încercat să discut în terapie și să înțeleg de ce îmi spun oamenii tot felul de lucruri pe care nu le-am cerut.

Concluzia mea din ultimii câțiva ani – cea mai bună soluție (și cea mai simplă, deopotrivă) e să spui sincer, pe loc, fără amânare:

Nu-mi place ce-mi spui tu acum, mă deranjează.

Atât.

Nu e nevoie de explicații de ce te deranjează, nu e nevoie de scuze că spui ce ai de spus. Pur și simplu, spui ce simți atunci. Fără să înflorești, fără să analizezi prea mult. 

Dacă simți în corp că nu-ți face bine să auzi acele lucruri, îi spui interlocutorului și îți faci dreptate, dar și exprimi o supărare care are potențial să explodeze în tine.

Din ce am observat eu, oamenii nu se supără când le spui asta. Sau nu se supără doar pe asta. Oamenii se opresc, își dau seama că au trecut niște limite și discuția se oprește, cel puțin temporar. 🙂

Cea mai importantă lecție pentru mine e că, indiferent de ce simte fiecare om când îi pui o limită (reacțiile pot fi foarte diferite), tu vei avea grijă de limitele tale și lucrul ăsta se simte ca o comoară!

Citește și:

• Cum învăț să las controlul din mână și de ce o fac

• 6 căi testate care te vor duce spre „Am încredere în mine!”

• Tu cum îți vorbești când nu te aude nimeni?