Acum câțiva ani, cineva mi-a dat o întrebare de baraj: Care e cea mai mare realizare a ta de până acum? Fără să iei în considerare serviciul, a adăugat. N-am știut ce să răspund. Pe de o parte, sunt un om normal, fără urcușuri ieșite din comun. Pe de altă parte, încrederea mea în propriile forțe nu dădea pe din afară și nu aș fi putut să spun mare lucru despre mine. Lucrurile s-au schimbat între timp, am înțeles că a avea curaj nu înseamnă să nu îți fie frică, ci să acționezi chiar dacă mori de frică. Așa se face că ultima întâlnire a clubului de carte am deschis-o cu declarația:
Sunt Natalia și simt frică.
Da, vorbesc chiar de întâlnirea la care a participat și Cezar Paul-Bădescu, autorul „Luminița, mon amour”, cartea pe care am discutat-o luna trecută. Mi-am dat seama că indiferent de statutul fiecăruia (cititor sau autor, om citit (cum e Cezar Paul-Bădescu) sau om mai puțin citit), ceea ce ne unește și ne face asemănători este emoția. Indiferent cine suntem și cine vrem să fim, toți simțim și avem sentimente. De aici mi-a venit ideea să încep întâlnirea cu un joc simplu – fiecare am spus cum ne cheamă și ce simțim pentru moment. Tot ce simțeam eu atunci era frică. Și, fie vorba între noi, frica asta mă ținea de vreo două zile. 🙂
După jocul ăsta, am simțit că bariera dintre noi și autor s-a șters (puțin, nu de tot, abia spre final s-a relaxat atmosfera) și am trecut la subiectele grele. Am discutat cartea în prezența autorului și ne-am rezervat și o oră pentru întrebări. Așa am aflat și câteva curiozități despre Cezar Paul-Bădescu și cartea lui.
Este doar ea dependentă sau și el?
Ea este dependentă de el. Nu poate ieși din casă fără el, uneori nu poate să meargă nici la toaletă singură, își trăiește drama între pereții camerei de cămin și comunică cu lumea doar prin el. El își asumă rolul de protector, de salvator. Trebuie să o facă să simtă bine, ăsta e scopul vieții lui. Trece peste sine, e doar cu gândul ca ea să se facă bine. Dezvoltă un sentiment de co-dependență, din care nu mai poate ieși. Ce ar mai fi fără ea? S-ar simți inutil și viața lui nu ar avea sens. Ne-am întrebat de ce e așa, de ce nu a ieșit din relație imediat ce și-a dat seama că este prins ca într-o capcană. Răspunsul e simplu, pentru că atunci când ești într-o relație de acest fel, nu vezi departe, nu ai imaginea de ansamblu, nici nu îți pui problema că ar putea să fie altfel. A ieșit ea din relație când i-a cerut divorțul, dar pentru el a fost cam târziu.
Biserica e un ajutor?
Capitolul cu biserica ne-a pus pe toate în ceață. De ce a pornit pe drumul ăsta? Cum de s-a apucat să respecte toate canoanele când nu simțea pornirea din interior? E posibil să mergi din exterior spre interior? Unele fete au fost sceptice în legătură cu asta, altele au venit cu răspunsul că e la fel ca și cu orice altfel de tratament. Dacă, de exemplu, vrei să te ajute o pastilă, trebuie să o iei așa cum îți zice medicul. Așa e și cu biserica. Dacă vrei să te lumineze, faci tot ce ți se cere, în speranța ca iluminarea vine pe urmă. Asta în caz că nu ajungi să te dezici și de biserică (și de tot) după o ședință la dentist, cum s-a întamplat cu personajul nostru. Răspunsul la de ce a ajuns să apeleze la biserică a venit chiar de la autor. L-am bănuit și noi – că disperarea i-a dus în direcția asta, dar ce bine a fost că de data asta autorul ne-a putut confirma. Discuția despre biserică a fost lungă, am discutat inclusiv despre regulile bisericii, care nu te apropie nicidecum de Dumnezeu și despre lipsa de compasiune a multor oameni care țin de biserică și de la care te-ai aștepta să primești cel mai mare ajutor.
Afecțiunile nervoase în societatea de azi
E interesant să văd cum o carte ușurică la prima vedere (dacă judeci după stilul de scriere), poate să ne dea atâta de gândit. Sinceră să fiu, eu nu m-am gândit foarte adânc la tema asta (cu bolile de nervi), atunci când am citit cartea. Mi-au plăcut mult scenele din preajma spitalului 9 (am scris mai mult aici despre ce mi-a plăcut la carte), dar nu am stat să gândesc totul în detaliu. Însă, pentru fetele care s-au lovit în familie cu atacuri de panică, cartea a adus perspective noi. Ce trăiește cel care e în preajma unui om care suferă de atacuri de panică? Cum se simte cel care nu e bolnav? Pe de altă parte, ne-am dat seama că puține dintre noi am simțit compasiune față de ea, cea bolnavă. Oare cum ar fi fost dacă ea ar fi suferit de cancer sau chiar de o boală de stomac? Probabil am fi simțit mai multă compasiune și înțelegere. Și așa am ajuns la revelația zilei, din punctul meu de vedere – societatea noastră încă păstrează un stigmat asupra oamenilor care suferă de boli psihice. Nu contează cât de ușoară e boala (poate să fie vorba și de o simplă fobie), noi încă ne ferim să vorbim despre afecțiunile mentale. Și va dura încă mult timp până se va schimba ceva…
Astea au fost cele 3 teme principale pe care le-am dezbătut pe toate părțile și, curioase cum suntem, am trecut la întrebări. Cezar Paul-Bădescu a fost foarte deschis, a răspuns fără ezitare și ne-a dat detalii din culise, spre marea noastră satisfacție.
Ce curiozități am aflat de la Cezar Paul-Bădescu
Că ponturile și fazele comice au venit de la sine, nu au fost incluse (forțat) la editare. Iar faza cu dentistul este reală.
Experiența cu biserica a trăit-o pe propria piele și toată documentarea a făcut-o atunci când a încercat să se apropie de biserică, nu pentru carte (cum am crezut noi).
Că atunci când construiește scenele din carte se bazează doar pe amintiri și nu are însemnări de jurnal sau ceva de acest fel.
Raportul de realitate-ficțiune e de o frază la câteva pagini. Adică dintr-o amintire de o frază a dezvoltat pagini întregi.
Că a fost conștient de la început că autorul filmului „Ana, mon amour”(făcut după carte) este regizorul. Asta a venit ca răspuns la întrebarea dacă nu a fost dureros pentru el că filmul nu corespunde în totalitate cu cartea.
Email-urile din carte sunt scrise tot de autor, nu sunt reale.
A scris ambele cărți – „Luminița, mon amour” și „Tinerețile lui Daniel Abagiu” – (și) din nevoia de eliberare, iar „Luminița, mon amour” l-a ajutat să scape de insomnii.
La întrebarea despre proiectele pe care le are în plan, am aflat că următoarea lui carte va aborda tema morții. Pe mine m-a făcut curioasă tare.
Cum spuneam și în postarea de facebook, mi-a plăcut foarte mult că a fost o discuție deschisă din ambele părți și că am reușit să ne simțim în largul nostru, pe cât posibil. Acuma cine știe câtă frică era în sufletul fiecăruia. Despre asta nu se vorbește, doar știți. 🙂
Mulțumiri și gânduri finale
Vreau să îi mulțumesc încă o dată lui Cezar Paul-Bădescu că și-a făcut timp să vină la întâlnirea noastră si Virginiei Soțu că ne-a pus în legătură. Nu cred că aș fi avut curajul să te contactez, Cezar, dacă nu ar fi fost Virginia. Să nu mai zic că și ideea în sine (de a invita un autor la întâlnirile noastre) o tot puneam pe planul doi, din frică de expunere. Mulțumesc Editurei Litera pentru cartea de luna asta (luna asta avem tema Humour) – Ioana e fericita câștigătoare. Și tot Ioana Iordache e și cea care ne-a făcut pozele și îi mulțumesc și ei. Mulțumesc și gazdei noastre – biblioteca Emil Gârleanu!
Dacă m-ar întreba acum cineva care sunt realizările mele personale, întâlnirea asta ar fi sigur pe listă. 🙂 Perfecționista din mine tot mai are de comentat, că ar fi trebuit să fiu mai relaxată, eh, știți vocea aia pițigăiată din cap, dar învăț să îmi asum și reușitele, nu doar eșecurile. Ce contează e că ne-am simțit bine și că am plecat de la întâlnire cu sentimenul că într-o zi o să fim mai bine la nivel personal, dar și ca societate.
Următoarea întâlnire a clubului de carte e pe 29 Martie, la 10:30, la biblioteca Emil Gârleanu și vorbim despre „Domnul cu coasa” de Terry Pratchett. Ne amuzăm și vorbim despre lucruri serioase, cum e moartea. 🙂 Participarea e gratuită, dar vă aștept cu un mail la adresa de la contact, pentru înscriere. Dacă vreți să aflați ce mai discutăm la clubul nostru de carte, abonați-vă mai jos. Mulțumesc!
0 Comentarii