Habar n-am de ce mă trage să scriu acest articol, știu doar că mă trage și uite așa, am ajuns aici, pe această pagină albă.

Luna trecută, undeva prin 4-5 aprilie, am anunțat că-mi iau o pauză de social media. Acum îmi venea să scriu “anul trecut”. Pentru că am trăit și trăiesc multe lucruri în această perioadă. Simt că am trăit în câteva luni cât nu am trăit în câțiva ani. Și bune, și rele. Nu sunt toate atât de evidente la exterior, însă sunt plină pe dinăutru.

Întâi și întâi, de ce m-am hotărât să iau o pauză de 30 de zile fara social media?

Prin prisma jobului pe care mi l-am construit în ultimii ani (blogger și apoi coach), m-am dus natural către Social media, ca platformă de comunicare cu oamenii care citesc și apreciază ce scriu și ce scot în lume.

La începuturi, am fost foarte prezentă pe blog, apoi am făcut – cu Elena Santos – grupul de facebook și am dus acolo o mare parte din comunicare. În loc să ne conectăm aici pe blog (și unde am eu controlul), am ales să mă conectez cu oamenii din comunitate acolo, pe grup. E mai rapid, mai ușor, reacțiile se văd imediat, comunitatea s-a închegat foarte frumos.

Am început să scriu mai mult și mai des pe paginile de facebook și instagram (nu doar pe grup). Mai ales de când mi-am luat formarea în coaching și m-am educat în zona asta. 

Cred că mi-a stat mereu în cap îndemnul unei persoane (pe care nici n-o plac măcar) – „Trebuie să te duci acolo unde sunt oamenii! Scrii pentru oameni, TREBUIE să fii unde sunt ei.”

Și am fost. 

Mulți ani la rând. 

În 2019 am creat grupul de facebook cu Elena și câțiva ani am investit ambele foarte-foarte mult timp să-l creștem. L-am văzut ca pe un job sau ca pe un copil mic. Abia anul trecut am început să-mi pun semne de întrebare: Ok, copil, copil, dar de mine – de mama – cine are grijă?

Și cred că nu ar fi fost timpul investit o problemă, dacă eu rămâneam întreagă la căpuț în timpul ăsta. 

Doar că nu, n-am rămas. Pentru că am dezvoltat un fel de dependență de acele likes și inimioare. Am început să “retrăiesc”, cum ar zice moldovenii, la fiecare postare – o primește facebook sau nu? Am scris-o așa cum vrea facebook sau nu? Oare o să reacționeze oamenii sau nu? 

Pune asta peste o încredere de sine destul de scăzută și ce să vezi, capeți o dependență foarte mare de validare din exterior.

Cu cât algoritmul Facebook devenea mai imprevizibil (de când cu pandemia și cu influxul de antreprenori care și-au migrat afacerile în online), cu atât dependența mea de inimioare devenea și mai mare.

Am văzut-o și mai mult în perioada de promovare a atelierelor pe care le-am ținut anul trecut. Acum nu doar că încrederea mea era dependentă de aceste likes și engagement, ci și rezultatele mele financiare erau dependente.

Dacă văd suficienți oameni postarea, 1-2 dintre ei poate se înscriu. Și dacă se înscriu, eu pot să merg mai departe cu business-ul de coaching. Cam asta îmi spuneam. Pentru că nu, nu mă pot hrăni din inimioare, oricât de tare le apreciez și oricât de mult mă hrănesc emoțional.

N-o să intru mai mult în detalii, dar cred că se poate vedea deja epuizarea mentală în care ajunsesem. Și în care încă sunt, dacă e să fiu sinceră până la capăt. 

Peste asta se adaugă și o perioadă stresantă emoțional cu un part-time pe care l-am avut și uite așa, am ajuns să zic STOP. TREBUIE să se oprească aici tăvălugul.

Cum a fost în perioada asta de 30 de zile fara social media?

În primele zile a fost nașpa tare. Eu nu consumam foarte mult conținut pasiv. Mai aveam momente când dădeam scroll din ăla în neștire, însă nu era un obicei constant. Nu asta mă durea.

Pe mine mă epuiza tot efortul de a mă adapta algoritmului de pe fiecare platformă și tot efortul de a crea conținut care să fie văzut și băgat în seamă.

Aici fac o paranteză pentru iubitorii de dezvoltare personală, ca să arăt și dedesubturile. Una dintre cele 2 frici mari ale mele este frica să nu fiu văzută. Frica aia percepută că orice aș face, nu mă simt văzută, sunt neînsemnată. Cred că fiecare dintre noi o are și vine dintr-o nevoie de bază umană – avem nevoie să fim văzuți pentru cine suntem și să fim acceptați așa cum suntem. 

La mine frica asta trece dincolo de nevoia sănătoasă de a ne simți văzuți – e ca și cum dacă nu mă simt văzută, nu pot să respir, nu pot să exist. 

Eh, și pune frica asta peste provocarea de a crea conținut pentru o platformă foarte impredictibilă ca vizibilitate  – azi merge ceva, mâine același lucru nu mai merge și voila, poți să vezi cât de profund se duc lucrurile.

Revenind, a fost nașpa în primele zile pentru că, din activitatea mea pe pagini sau grup, îmi luam și conectarea și sentimentul de utilitate. Am avut mai multe impulsuri în primele zile când degetul mare se ducea, pur și simplu, automat, către una dintre aplicații.

Ce mi-a plăcut e că nu am pus presiune pe mine – doar am observat (și de aici și claritatea acestui proces) și mi-am dat voie să nu mă judec.

În toată această perioadă, am mai intrat de câteva ori pentru chestii organizatorice – fie am vrut să corectez detalii pentru un eveniment de-al meu, fie am vrut să verific detaliile pentru evenimentele altora, la care voiam să particip.

Am intrat de câteva ori și pentru a citi postările prietenei mele Ralu Cristea despre anxietate, depresie și alte lucruri din astea despre care nu vorbim. V-o recomand. De asta am pus în titlu APROAPE. Pentru că am intrat de câteva ori, însă scurt și la obiect.

După primele zile, a fost foarte fain, am simțit că m-am conectat mai mult cu mine, am simțit inclusiv că parcă s-a oprit timpul. Eu nu privesc știrile, acum că nu mai intram pe facebook, m-am simțit protejată și m-am conectat mai mult cu lumea mea interioară.

Per total, după perioada aceea de la început când s-a simțit nașpa deconectarea, a fost un proces foarte-foarte bun, în care mi-am dat seama de multe lucruri importante pentru mine.

Ce am conștientizat în perioada asta?

#1. Că e prea mult zgomot pe Facebook, zgomot în care nu mă mai regăsesc și la care nu mai vreau să contribui atât de mult.

Mi-am dat seama de lucrul ăsta zilele trecute, când am reintrat din nou. Erau atâtea postări mișto în feedul meu, de la oameni pe care-i urmăresc și admir, dar și atâta mizerie – reclame lipite ca nuca în perete, oameni care discreditează alți oameni (pentru că pot), oferte multe de vânzare, postări făcute pe fugă și doar ca să atragă.

Eu nu am nimic cu vânzarea propriu-zisă și în continuare o să vând ce am de vândut. Mi-am dat seama doar că m-am pierdut în această supă, numită Facebook și vreau să mă regăsesc.

#2. Aveam nevoie ca de o gură de aer de această pauză.

Corpul meu a început să se liniștească, am început din nou să dorm bine, am început să am mai mult timp pentru plimbări sau pentru stat în leagăn, afară.

#3. Ni se induce ideea asta că totul este limitat (recunosc că și eu o mai folosesc) și că totul TREBUIE să fie pe fugă.

Și nu, nu e așa. Avem permisiunea și chiar responsabilitatea să punem limite și să ne DĂM SPAȚIU. Există timp pentru toate, iar dacă nu am făcut ceva din lipsă de timp, înseamnă că acel lucru nu a fost pentru noi în acel moment. AVEM TIMP să luăm decizii ușoare și grele. AVEM TIMP să ne dăm voie să ne răzgândim. AVEM TIMP, oameni buni. E greu uneori să-l vedem, dar timpul ni-l facem noi. Așa cum ne facem și viața.

#4. Nu mai simt nevoia să dovedesc nimănui, nici să conving pe nimeni să lucreze cu mine.

Am eu de lucru cu mine pentru a face clară oferta mea și să vorbesc despre ce ofer, însă doar atât. Lucrurile se întâmplă la timpul lor și oamenii vor veni/citi/lucra cu mine atunci când vor fi pregătiți. Atunci când se va face click-ul. Și la ei, și la mine. Aleg să mă las în voia întâmplării.

Acea întâmplare fericită când doi oameni se cunosc, rezonează și aleg amândoi să petreacă niște timp împreună (fie povestind, fie lucrând, nu contează). 

#5. Am în continuare o nevoie foarte mare de a-mi defini drumul, de a mă băga pe o potecă (oricare ar fi aceasta, dar să fie o potecă, să nu mai orbecăi).

ÎN ACELAȘI TIMP, accept că nu știu care e poteca așa-zis corectă și accept și faptul că poate menirea mea e să nu am poteci. Poate că menirea mea e să fac ce vreau, când vreau, fără să-mi dau o denumire, fără să mă încadrez într-o cutiuță. Vedem cum e procesul.

Mai sunt și alte conștientizări, însă am obosit :). Așa că merg spre încheiere.

Ce am decis pentru mai departe legat de social media și comunicarea mea cu voi?

Am decis să rămân pe Social Media. Deși nu rezonez cu multe lucruri, mi-am dat în continuare câteva luni în care să găsesc o cale de mijloc – să postez lucruri relevante din când în când, însă doar atunci când mi-o cere sufletul. Nu din ego, nu pentru a vă convinge. Urmează și perioada de vară când toate lucrurile sunt mai lejere, așa că e o bună perioadă să văd mai concret ce am nevoie și ce voi face mai departe.

Am decis să scriu mai mult pe blog și în newsletter. Mă încarcă și mă bucură mult procesul ăsta de sharing cu voi. Sunt unele lucruri care pur și simplu mă cheamă să le fac publice. Și le voi face. La fel de raw (ca multe alte dăți în care am vorbit despre mine) și mult mai asumat.

Nu-mi stabilesc o periodicitate, însă voi răspunde chemării interioare și sufletul meu mă cheamă de multe ori să scriu texte lungi (in your face, Facebook!).

Șiii, am decis să scriu mai mult pe teme de sănătate mintală ca: încrederea în sine, cum să-ți arăți partea autentică din tine, vulnerabilitate, rușine, poate chiar anxietate, depresie, insomnie și alte teme cu care ne confruntăm cu toții și despre care se vorbește prea puțin sau prea superficial.

Seria YOUR MONEY STORY (podcast și ateliere de lucru) rămâne în picioare și voi continua cu ea. Și voi aduce, alături de ea, partea de MENTAL HEALTH și dezvoltare personală.

Mai am și alte planuri (în special pentru coachi și oameni care lucrează în zona de dezvoltare personală), însă le iau pe rând, că altfel sistemul meu nervos zice PAS și începe cu insomniile.

Abia aștept să văd cum se așază acest drum nou, așa îl simt! Și abia aștept să-mi fiți alături în acest proces. O fac și pentru mine și pentru voi și am nevoie de validarea voastră că aceste lucruri vă ajută, vă inspiră, vă fac viața mai bună! Mulțumesc!

PS: Știu, nu e mare lucru să stai departe de Facebook 30 de zile și poate că pare că fac mare „tamtam” din asta. În același timp, știu și că lucrurile conștientizate de mine nu sunt nici pe departe speciale. Mulți trecem și prin dependență și prin „anxietate de separare” de facebook și prin tot felul de frici. Acest articol e pentru acei oameni, care se regăsesc aici. Pentru oamenii care vor să audă o mărturisire asumată și vulnerabilă. Restul poate să meargă mai departe, mai sunt atâtea alte resurse și surse pe lumea asta!

Citește și:

• Ce fac ca să-mi limitez timpul petrecut pe Facebook (și să elimin neesențialul)

• 3 săptămâni de Olanda, fără grabă, fără (mari) așteptări, fără Facebook și alte nevoi

• Spune ce ai de spus atunci când simți, nu mai târziu