A controla totul este scutul meu. Mă apără de imperfecțiuni, mă ajută să dau bine în ochii altora, mă ajută să știu tot ca apoi să folosesc acea informație, mă ajută să estimez și să evaluez singură, mă ajută să mă simt sigură pe mine și pe ce fac. Ar părea că e fix ceea ce îmi trebuie și că a controla totul e un lucru bun. Doar pare, pentru că în realitate nu e.

A controla totul înseamnă…

A controla totul înseamnă să nu poți să pleci în vacanță liniștit, până nu vezi casa aranjată toată.

A controla totul înseamnă a nu-ți invita prietenii acasă, doar pentru că ai casa vraiște.

Cât de greu îmi este să recunosc asta. A controla totul înseamnă și a nu avea încredere în ceilalți. Vorba aia: „Parcă tot mie îmi iese cel mai bine.”

A controla totul înseamnă să îți duci copilul la doctor pentru cea mai mică zgârâietură.

A controla totul înseamnă să nu lași copilul să alerge de frica acelei zgârâieturi.

A controla totul înseamnă angoasă atunci când nu poți să controlezi nimic.

A controla totul înseamnă să nu poți să te culci seara, până nu ai curățat toată bucătăria. Pe asta n-o fac eu, dar am văzut-o la alții.

A controla totul înseamnă, uneori, a manipula.

A controla totul e a te proteja de imperfecțiuni. Numai că viața e toată imperfectă, neașteptată și te duce, uneori, exact acolo unde nu îți dorești.

A controla totul e a renunța la viața obișnuită, plină de greșeli și a te crede de neînvins.

A controla totul e a nu te lăsă să fii autentic, zburdalnic, plin de viață și bucurie.

Pentru mine, a controla totul înseamnă și a controla acțiunile celor dragi…

Pentru că imaginea mea depinde și de imaginea lor. Cred că ăsta e lucrul care mă doare cel mai tare când vine vorba de control. A controla totul are o directă legătură cu imaginea mea. Controlez ca să pot să îmi creez o imagine așa cum se așteaptă de la mine. Așa cum așteaptă societatea, prietena, soțul sau chiar mama. Îmi creez acea imagine pentru că am trăit mult timp cu mesajul că nu sunt ok, dacă nu sunt așa cum vor ceilalți. Am trăit cu convingerea că a fi diferit e mai degrabă o rușine. Cu mesajul că o femeie e frumoasă doar dacă e înaltă, slabă, are sâni potrivit de mari, fund mare, păr lung, drept sau ondulat (dar nu ceva intermediar). Am trăit cu convingerea că trebuie să dovedesc că sunt demnă de iubire. Că trebuie să fiu așa cum vor ceilalți, altfel nu voi fi acceptată. Pe mama o să o doară când o să citească rândurile astea și îmi pare rău. Toate mesajele astea au venit la mine din diferite părți, nu doar din familie, de multe ori, pe furiș, nu direct spuse în față. Și sunt sigură că mulți alți oameni au primit aceleași mesaje ca mine și că nu sunt singura care vrea să controleze totul ca să dea bine în lume. Tocmai de aceea scriu acest articol.

Însă, de câțiva ani, am hotărât să învăț să las controlul din mâini. Vreau să învăț să accept că sunt suficient de bună și că sunt demnă de dragoste și acceptare, orice aș face. Nu trebuie să fiu perfectă, ca să pot să fiu fericită și mulțumită de viața mea. Cică până și Voltaire spunea:

Don’t let the perfect to be the enemy of the good.

Cum învăț să las controlul din mână?

Prin exercițiu și cu o mică doză de curaj, ăsta e cel mai sigur drum pentru mine.

Ies din casă fără să mă aranjez și învăț să nu îmi pese de ce spun/gândesc alții despre mine.

Las casa în haos și ies în oraș cu copiii. Casa nu mai face parte din imaginea mea. Așa încerc să mă conving. 🙂

Îi las pe copii să se îmbrace în ce vor ei și îmi tot spun că lucrul ăsta nu are legătură cu imaginea mea în lume. Sigur, are o legătură până la urmă, dar eu sunt mult mai mult decât ce transmit hainele copiilor mei. Sau chiar și hainele mele.

Încerc să nu intervin în discuțiile pe care le are soțul meu cu copiii. Mi-a fost foarte greu la început pentru că perfecționismul meu și toată teoria despre parenting-ul din ziua de azi îmi dădeau ghes să corectez mereu, să sar cu gura la orice lucru care părea că nu e perfect. Și crede-mă, soțul meu e un tată implicat. Nu am motive să îmi fac griji.

Accept vizite fără să fac curat în casă. Dar mă simt confortabil să fac asta doar cu 2 prietene. Casa noastră e cea mai curată când ne vizitează rudele. 🙂

Învăț să scriu textele așa cum îmi vin și apoi le corectez și editez. Nu reușeam să îmi dau voie să scriu un draft fără să corectez fiecare greșeală, deși nimeni, absolut nimeni nu vedea acele greșeli. Problema era că îmi pierdeam gândurile și renunțam de tot la scris.

Învăț să las copiii să își construiască singuri relația cu bunicii. Învăț să am încredere că vor fi bine și să nu mai țin controlul la mine.

Învăț să critic mai puțin și să îmi aleg frumos cuvintele.

Învăț să nu mai fiu excesiv de curioasă în legătură cu lucrurile care nu mă privesc. Chiar dacă e vorba de soț sau de copiii mei. Încă am mult de lucru, dar nu mă las.

Învăț să nu mă mai pedepsesc aspru când greșesc. Felul în care mă raportez la greșelile mele are o legătură strânsă cu perfecționismul și acceptarea de sine. Iar acceptarea de sine are legătură cu controlul. Nu vreau să mai controlez ce cred alții despre mine. Aș vrea să îmi pese mai puțin și să învăț că oamenii mă vor plăcea, indiferent cât de imperfectă sunt. Nu toți, desigur. Dar nici nu e nevoie să mă placă toți. Și pe asta încă o învăț.

Învăț să fiu sinceră în discuții, chiar dacă asta înseamnă că voi intra într-o zonă dureroasă sau că omul cu care discut nu mă va aprecia.

Învăț să am încredere în soțul meu și să accept că face lucrurile bine, chiar dacă le face altfel decât mine.

În loc de concluzie…

Critica dură (sau de orice fel o fi ea), goana după perfecțiune, a controla totul au o legătură directă cu acceptarea de sine. Așa e pentru mine. Nu trebuie să fie la fel și pentru tine. Însă știu sigur că dacă te vei întreba de ce îți vine să controlezi totul (dacă îți vine), vei primi cele mai bune răspunsuri. Serios, răspunsurile tale sunt cele mai bune!

Haide, fă-ți curaj!