Pentru mine, casa e fața mea. Ca și cum casa (sau cât de curată e ea) spune cum sunt eu. Dacă sunt îmbrăcată ok – prezentabil – și casa e curată sunt un om bun. Dacă nu bifez lucrurile astea două, e ceva în genul…”Stai să mă gândesc ce fel de om sunt„.

Deși există credința asta în mine, nu o mai respect. În ultimii 7 ani (de când s-a născut Tudor, primul nostru copil), casa a rămas pe ultimul loc în prioritățile mele. La fel și imaginea publică. O să mă vezi des – încă și acum, când am copii măricei și destul timp pentru mine – cu părul nearanjat, cu hainele nepotrivite etc. 

Ce e interesant e că chiar dacă eu nu mai am grijă de casă (atât de mult) și nici de aspectul meu fizic, undeva în profunzimi, cred că ar trebui să am casa lună și să arăt bine când ies în lume. De aia zic că acea credință încă există.

Însă ceva s-a schimbat între timp…

Sunt absolut fascinată de schimbarea asta, pentru că nu e ceva cu care să fi lucrat în mod conștient. Acum îmi place să am grijă de casă. Nu mă duc în extrema perfecționismului (pentru că aia e o capcană), dar îmi place, îmi place, îmi place să-mi dau 30 de minute – o oră pe zi să aduc casa în ordine și într-o oarecare curățenie. 

Haha, îmi place să fac curat. Nu credeam că voi scrie asta vreodată.

Am analizat un pic cum am ajuns aici și am niște concluzii, dar până atunci un pic de istorie.

De unde am pornit și unde am ajuns

Am fost mereu perfecționistă apropo de curățenia în casă. Aș fi vrut să fie totul lună, mereu. Uneori am avut chiar niște tentințe de OCD. Să fie totul aranjat la linie. 

O vreme am și reușit să fac curățenie ca la carte. Însă doar o vreme.

Am lăsat casa pe ultimul loc, însă o parte din mine era mereu nemulțumită. Deși îmi tot spuneam că e o alegere conștientă să mă concentrez pe alte lucruri.

Din păcate, în diferența asta dintre așteptările mele și realitate, s-a intensificat și sentimentul de „not good enough”.

Când am lăsat controlul din mână

Când au venit copiii, sau chiar cu puțin timp înainte, am început să las controlul din mână. M-am săturat să fac curat doar pentru așa cred că trebuie sau doar pentru că așa mi-a spus mama toată copilăria.

Cred că am început să las controlul din mână dintr-o rebeliune.

Inițial am angajat pe cineva. Și ăsta tot lăsat controlul din mână a fost, pentru că vorba aia: nimeni nu face mai bine decât mine…

• Citește și: Cum învăț să las controlul din mână și de ce o fac

Când s-a născut Tudor, casa a trecut pe ultimul loc. Am avut în continuare pe cineva la ajutor, dar persoana respectiva când venea, când nu venea și casa era într-un continuu haos. 

Ce făceam eu: îmi luam copilul și o zbugheam afară, în parc, în plimbări prin oraș, în mini-vacanțe de weekend. Făceam cumva să fug de acasă.

Privind în urmă, nu-mi pare rău. Cred că a fost o decizie înțeleaptă să mă dedic lui Tudor, nu curățeniei. Acum însă probabil aș găsi mai ușor un echilibru între o curățenie superficială (dar totuși curățenie) și stat cu copilul. Atunci, din cauza perfecționismului mare, nu-mi imaginam ce e aia superficial.

Voiam totul sau nimic.

Când s-a îngroșat treaba…

Problema a devenit problemă când a apărut și Lia. Cu doi copii și ajutor sporadic de la mama (putea să vină o dată la 2-3 luni, pe o perioadă de 2 săptămâni), plus nevoia mea de a crea ceva dincolo de copii (un club de carte, blog), casa a ajuns pe stră-stră-stră ultimul loc.

Deși la suprafață eram ok cu asta și vedeam că nu mai pot să mă ocup și de casă, emoțional nu-mi făcea bine. Tânjeam după o casă curată.

Din cauza haosului din casă, nu mă simțeam aliniată.

Partea bună care s-a întâmplat în toată această perioadă e că m-am obișnuit cu „good enough”.

Acum găsesc plăcere și o oarecare liniște în a face curat și ordine în casă și dimineața în mod natural îmi dedic, cum spuneam, cel puțin 30 de minute să mă ocup de casă.

Acum merg spre un echilibru, pentru că nu mai fac curățenie doar de dragul altora, acum nu mai am așteptări de perfecționistă. Acum fac curat pentru sufletul meu și sunt ok cu o casă imperfectă, dar funcțională.

Concluziile la care am ajuns după ce am analizat acest drum:

Înțeleg că acest articol nu e pentru oricine.

Văd multe femei în jurul meu pentru care casa, curățenia și altele legate de gospodărie sunt simple ca bună ziua. Acest articol e pentru cine e la mijloc, pentru cine nu mai vrea să facă lucruri doar pentru că așa se face, pentru cine vrea să găsească bucurie în sarcinile gospodărești zilnice. Pentru cine vrea să-și găsească propria cale.

Iată concluziile mele:

• I-am dat (și încă o fac uneori) o putere prea mare imaginii pe care o proiectez în lume. Cum spuneam de la început, credeam că ținutele mele și casa mea vorbesc despre cum sunt eu ca om. Și…oh, Dumnezeule, chiar nu e așa!
• A trebuit să trec printr-o perioadă de lipsă de control, printr-un hău așa, ca să mă adaptez cu imperfecțiunea. Nu s-a simțit confortabil această perioadă, dar cred că m-a învățat un lucru important: mai bine imperfect decât deloc.
• A trebuit să ajung singură la concluzia asta, pentru a putea integra informația. Adică ce am zis mai sus ar putea să fie la mintea cocoșului. Ce mare scofală să înțelegi atâta lucru? Pentru mine, o perfecționistă și un „people pleaser” în recuperare, nu a fost ușor să integrez. Dar mă bucur că am înțeles acum.
• Am nevoie de o casă cât de cât curată și ordonată pentru a funcționa bine. Există și studii care spun acest lucru, dar nu studiile m-au convins, ci propria mea stare mentală.
• Este ok să existe scăpări și dacă nu mă țin de plan o zi sau două sau o săptămână, tot e un pas mare că-mi face plăcere să am grijă de casă.
• Debarasarea m-a ajutat mult să-mi schimb percepția asupra curățeniei și asupra casei. Din simplul motiv că e mult mai ușor să o întrețin de când avem mai puține lucruri.
• Uneori lucrurile se întâmplă fără să-ți faci planuri – obiceiul ăsta de 30 de min de dimineața chiar a venit fără niciun plan și îmi dă încredere în mine și bucurie.

Citește și: Magia Ordinii #2: Lecții pe care le-am învățat de la Marie Kondo sau cum să debarasăm ca la carte

Cea mai cea concluzie

Cel mai fain lucru pe care l-am înțeles în acest proces e că schimbarea vine în efect de domino. Nu mi-am pus în plan să am mai multă grijă de casă (decât ca intenție, pe acel vision board de mai sus), nu m-am chinuit să acționez conform unui plan, ci pur și simplu s-au pornit niște schimbări în mine, care s-au manifestat și aici.

Am lucrat într-adevăr anul trecut pe subiectul procrastinării, am învățat să renunț la presiune, am lucrat pe multe planuri emoționale și uite că „bunul” se propragă.

Acum îmi place să am grijă de casa mea. Și o fac pentru mine.

Întrebare-provocare: Care e relația ta cu casa și cu curățenia? Ce te mână pe tine să ai grijă de casa ta?