Mă uitam aseară la niște poze mai vechi cu mine.
Din perioada când a apărut al doilea copil. Și apoi din perioada cu primul copil. Și apoi m-am dus și mai în spate – la primele-primele călătorii în afara țării (Austria, Ungaria), apoi la o călătorie foarte frumoasă în Irlanda, când m-am simțit foarte conectată cu natura de acolo.
Apoi, prin prisma faptului că m-am conectat pe facebook cu un amic vechi, mi-am adus aminte de mine la liceu.
Eram veselă, nebunatică pe dinăuntru, flexibilă, mă pliam ușor pe nevoile oamenilor, loială, de încredere și atât, dar atât de nesigură pe mine.
Se vedea și din afară, dar nu pe-atât de mult pe cât se vedea dinăuntru.
Nesigură că o să-i placă vreodată cuiva de mine, nesigură dacă o să mă simt vreodată văzută cu adevărat. Nesigură cu ce să mă îmbrac, nesigură în ce gașcă să mă bag (veneam de la țară, într-un liceu cool din oraș și niciodată nu am știut dacă voi fi primită pe de-a întregu printre acei oameni). Nesigură înspre ce carieră să mă îndrept.
Uitându-mă în urmă, îmi aduc aminte că eram și admirată pentru anumite lucruri (eram bună la învățătură, eram spontană și loială), dar pe atunci nu vedeam niciun fel de admirație.
Mă simțeam doar nesigură.
Deși pe din afară nu ai fi spus asta despre mine, pe din afară eram plină de viață.
Partea și mai tristă e că această nesiguranță a durat muuuuuuulți ani. Abia după 30 de ani și după ce am devenit mamă, am început să mă mai liniștesc. Am avut un job la începuturi, în care m-am simțit foarte apreciată pentru munca pe care o făceam. Reușisem să îmi găsesc locul pe acel post. Dar tot nesigură pe dinăuntru mă simțeam.
Îmi vine să plâng, când scriu asta. 🙂 Mă deghizam atât de bine în moldoveanca aia puternică, de neoprit, care nu se lasă. Și chiar eram puternică, de fapt. Și chiar rezolvam tot felul de probleme și chiar munceam cu pasiune și chiar eram descurcăreață.
Doar că dedesubt…era multă nesiguranță.
Am avut o perioadă bună cu copiii și cu partea de mămiceală, apoi a venit pandemia, cu un burnout major, cu insomnii și o depresie fără diagnostic și iar m-am pierdut cumva pe mine.
Din 2018 muncesc pe cont propriu și tot de atunci am intrat în una dintre cele mai mari aventuri ale vieții mele (prima aventură a fost să fac 2 copii, la o diferență de doar 2,5 ani între ei). Și toată încrederea pe care am recăpătat-o în mine s-a dus – încet-încet – pe apa sâmbetei.
Am început să calc iar și iar pe pâmânturi foarte mișcătoare – am luat totul de la zero (am învățat să scriu și mai bine, am învățat marketing, am învățat contabilitatea PFA-ului, am învățat cum să fac colaborări, am învățat să fac podcasting, am învățat să fac design și să editez audio, am învățat să țin prezentări, să organizez cursuri și ateliere, m-am format în coaching – am învățat de toate!), dar tot nesigură pe mine m-am simțit.
Aproape mereu.
În afară de momentele când sunt în coaching (după ce am intru în sesiune, mă relaxez și mă conectez la ce aduce clientul).
De cele mai multe ori, nu se vede nesiguranța mea. Pentru că e foarte bine pitită în suflet. Nu se vede și pentru că la multe dintre aceste activități, pur și simplu, am devenit bună! Adică practica a bătut nesiguranța.
De ce scriu despre toate aceste lucruri?
O fac, în primul rând, pentru mine. ❤️
Pentru că, în ciuda acestei nesiguranțe, mi-am îndeplinit niște visuri mari în această viață (și încă mai am multe).
Am făcut 2 copii (visam să am un băiat și o fată și asta s-a și întâmplat – bine, a fost noroc să gust cum să fiu mamă de băiat și mamă de fată, dar toată implicarea și străduința de a le fi o mamă bună nu a fost noroc, ci determinare și multă muncă interioară).
Am început un business pe cont propriu și am ajuns să lucrez în coaching – acum mulți ani nu știam de coaching și nu am visat la asta, dar simt că mi se potrivește atât de bine!
Am ajuns să câștig din scris (scrisul e o altă pasiune de-ale mele).
Am călătorit muuuult în Europa – acum muuuuulți ani, pe când eram la liceu și am avut prima mea călătorie cu școala în România, habar nu aveam, nici nu îndrăzneam să visez că, peste ani și ani, voi călători în atât de multe țări. Pe îndelete și în condițiile mele (mereu am iubit să stau mult timp în câte-o țară, nu doar să o bifez cu un city break.)
Am scris muuult și m-am redescoperit datorită scrisului și acestui blog.
Am ajuns să am program liber și să pot să mi-l fac eu așa cum vreau și să lucrez de oriunde vreau.
De acum înainte…
Nu vreau să mai fac lucruri în ciuda nesiguranței. Ci să le fac cu tot cu ea!
Vreau chiar să-i mulțumesc nesiguranței. Îi mulțumesc că s-a făcut micuță de câte ori eu nu am vrut să o arăt, deși lucrul ăsta nu a fost deloc ușor pentru ea. Îi mulțumesc că m-a protejat și că mi-a adus și câștiguri.
Cel mai mare câștig pe care mi l-a adus nesiguranța a fost să mă țină mică în unele momente, când pur și simplu îmi era prea frică să mă arăt mare.
Iar prin asta m-a protejat.
Tot nesiguranța m-a ajutat să devin mai creativă, să caut cum să fac doar să nu mă las. M-a ajutat și să cer ajutor. M-a ajutat să mă accept vulnerabilă și să mă văd întreagă până la urmă. Pentru că nimeni de pe lumea asta nu este mereu sigur și mereu cu încredere în sine.
O iau în brațe acum și îi spun că o iubesc.
Și că e o parte importantă pentru mine.
„Nu vreau să te mai ascunzi, pentru că nimic din ceea ce ești nu este rușinos. Și pentru că te cunosc și
te văd acum și vreau să ne împrietenim.”
Nesiguranța asta m-a ținut în viață și tot ea m-a făcut să merg înainte. Pentru că deși am reprimat-o, nu m-a lăsat să renunț. Nu mi-a stat cu adevărat în cale. M-a așteptat doar să vin.
Și am venit.
„Și acum te iubesc. Iartă-mă pentru toate momentele când te-am ascuns și te-am făcut să te rușinezi. Nu ai meritat asta.
Lasă-mă să te iau în brațe și să mă revanșez.”
Dacă citești acest articol și te întrebi care-i mesajul pentru tine…
Aș vrea să știi că este ok să fii nesigur/nesigură. Aș vrea să știi că e posibil ca nesiguranța să fie cu tine pentru toată viața, dar că asta nu ar trebui să te oprească. Aș vrea să știi că nesiguranța și lipsa de încredere sunt doar părți mici din tine care vor să fie văzute. Aș vrea să știi că ți-ar fi mult mai ușor doar dacă le-ai recunoaște și le-ai iubi așa cum sunt.
Aș vrea să știi că este ok și să nu poți să o iubești. Iubire cu forța nu există.
Aș vrea să știi că fiecare dintre noi are ritmul lui.
Aș vrea să știi că ești un om perfect normal și demn de iubire chiar și cu toată nesiguranța prezentă în tine.
Aș vrea să știi că nesiguranța NU te definește, ci că este acolo să te protejeze sau să-ți arate niște lecții.
Aș vrea să știi că și nesiguranța ta ar putea să fie obosită și că ar vrea să se odihnească, dar are nevoie de tine, ca să o ții în brațe.
Oare poți să faci asta pentru ea?
0 Comentarii