Într-o ședință de coaching, clienta, care lucra intens cu provocarea cu care a venit, a zis:

Încrederea și siguranța sunt tăcute…

Ea le-a rostit ca pentru sine, cumva pe gânduri. În mine, însă, cuvintele astea au făcut valuri. Efectiv am simțit cum îmi străbat tot corpul și cum mă lasă schimbată în urmă.

Pentru mine e prima oară când văd perspectiva asta, poate de aici și senzațiile.

Mi se pare atât de evidentă, atât de simplă și, în același timp, atât de profundă și frumoasă.

Da, încrederea nu țipă niciodată: Uite, eu sunt aici!

Încrederea în sine nu sare să fie văzută, nu dă din picioare, nu urlă, nu epatează. 

Încrederea în sine nu ține morțiș să defileze cu rezultate, cu vorbe mari sau cu mândrii personale.

Încrederea tace și face. Pe măsura a cât de mult o vezi tu, aș adăuga.

Încrederea nici nu ascunde toate aceste lucruri.

Încrederea, pur și simplu, e.

Tăcută și prezentă.

Puternică și slabă.

Frumoasă și urâtă.

Deșteaptă și umilă.

Binară și non-binară, ca să zic așa.

Încrederea și siguranța vin din inimă. Și atât.

Suntem atât de obișnuiți să ne ascultăm doar neîncrederile și nesiguranțele.

Suntem atât de obișnuiți să ne ascultăm doar mințile.

Neîncrederea e cea care țipă. Doar pe ea o auzim, o ascultăm, pentru că ea vorbește tare.

Uneori, sub forma unui dialog critic. Alteori, ne vorbește prin faptul că ne paralizează. Alteori, se ascunde sub formă de protecție: Stai mică aici, nu ieși în evidență, că-i periculos afară! Alteori, ajunge să fie ca o parte relevantă din noi, ca o față, ca un picior.

Ajungem să credem că neîncrederea e parte din cine suntem noi la bază.

Îți dai seama cât de mult te poate conduce neîncrederea doar pentru că are volumul dat mai tare?

Îți dai seama de câte ori nu ți-ai auzit încrederea interioară, din inimă, doar pentru că neîncrederea era mare?

Nu zic lucrurile astea pentru a crea regrete, ci pentru a aduce, pe cât posibil, conștientizare.

Și cu cât mai mult ne luptăm – în mințile noastre – cu neîncrederea, cu atât ea devine mai mare. Pentru că tot pe neîncredere o vedem cel mai mult.

Încrederea o visăm, ne-o dorim, dar o vedem ca pe ceva ce trebuie atins. Nu ca pe ceva intrinsec, din noi. Ceva ce trebuie atins și e foarte departe și ceva pe care suntem supărați, într-un fel: Eh, ce aș mai face cu viața mea, dacă aș avea doar puțină încredere?!

Și dacă încrederea e în tine?

Și dacă are nevoie doar să fie văzută?

Și dacă știi (și mental acum) că ai toată încrederea din lume?

Care e acel lucru pe care îl faci de azi, nu de mâine? 

Încrederea și siguranța sunt în tine, în inima ta.

Încrederea și siguranța sunt tăcute.

Dă-le volumul mai tare și observă cum ți se schimbă viața.