Sau cu bicicleta, după caz. Am început săptâmâna trecută în forță, pe bicicletă și cu mult mers pe jos. Și vreau să te îndemn și pe tine, pentru că este eco, gratuit și sănătos! Dar să vezi cum am început…

***

Gâfâi în continuu, mă dor coapsele, simt cum mă lasă mușchii și îmi tremură picioarele de zici că am pedalat o oră. Am dat ocolul parcului pe jos (nu e vorba de Herăstrău, ci de un parc micuț din Chitila) și abia aștept să mă așez pe o bancă lângă locul de joacă. Găsim în sfârșit locul de joacă, las copiii cu al lor tată și mă prăbușesc pe bancă, așa cum am visat tot drumul.

– Mda, mă gândesc, mă simt ca o babă…

Deși sunt mereu în mișcare cu copiii (sau așa am impresia), se simte că nu am mai ieșit demult cu bicicleta, că nu am mai dat ture lungi de parc pe jos, cum dădeam odată. Noroc că stăm la casă și e ușor să scoatem copiii afară, dar uite care e cealaltă față a norocului – că fac mult mai puțină mișcare.

Gâfâiala asta de săptămâna trecută m-a pus pe gânduri, iar de săptămâna trecută mi-am impus să îl duc pe Tudor la grădi cu bicicleta, în fiecare dimineață. Fac vreo 10 minute cu bicicleta pe direcție, nu e mult, dar vreau să-mi formez un obicei și pe urmă văd eu, poate extind cumva timpul.

Marți, după Paști, a fost prima zi cu bicicleta. A fost foarte fain. Și ca să o dau verde de tot (și pentru corpul meu, dar și pentru planetă), seara am mers pe jos la grădi după Tudor, cu Lia în cărucior. Cam 30 de minute pe jos, într-o direcție. Cu bicicleta nu aș fi avut cum că nu am două scaune. (Dacă, însă, ai tu un cărucior cargo (de bicicletă) de vânzare, dă-mi de știre, poate batem palma!)

Cum am trecut de la extaz la agonie…

Când doar am ieșit de pe strada noastră, eram tare încântată de decizia mea, mă și gândeam:

– Uite ce fain, fac mișcare, salvez planeta, dar și banii! Și poate adoarme și Lia pe drum! Trebuie să scriu despre asta! Să îndemn lumea să meargă pe jos până la grădință, mai ales dacă drumul nu e mai mult de jumătate de oră!

Ajunsă, cu greu, la jumătatea drumului:

 –  Of, în ce m-am băgat. Gâfâi iar, nu mai pot, soarele ăsta arde de zici că e iulie, dar, psst, lasă, nu te mai plânge, poate adoarme Lia!

Mai am un sfert de drum de mers, tot nu pot să mă iert:

–  Of, Lia cântă, n-are nicio treabă cu somnul, m-aș opri undeva pe o bancă, dar nu am unde. Dar și dacă mă opresc, Lia sigur coboară și ajung hăt târziu la grădi…

Mai am o intersecție până la grădi:

– Ce articol, ce naiba,  la ce să mai îndemn lumea când eu mai am puțin și clachez! Ce naivă am fost! Dacă o să vrea și Tudor în cărucior, cred că mă preling pe jos cu unul în brațe și altul în cărucior…

Finalul însă e fericit. Ajung la grădi, îi împachetez pe amândoi în cărucior (unul în față, altul în spate), înaintăm destul de repede, mergem și în parc, stăm vreo oră și ceva acolo, la întoarcere ne ia soțul meu din parc cu mașina (că tot e în drumul lui spre casă) și mă declar mulțumită.

Așa am ținut-o toată săptămâna – dimineața cu bicicleta, seara pe jos cu căruciorul (cu o mică excepție într-o seară). Am făcut o treabă bună.

Și acum îndrăznesc să revin la îndemnul meu: Lasă mașina și mergi pe jos!

-Omule drag, lasă mașina și mergi pe jos! Este ecologic, este gratuit, faci mișcare (și poate așa nu mai e nevoie să dai bani la sală) și o să ai și senzația că faci un bine! Pentru că chiar faci! Planeta îți mulțumește! Eu zic că o să ne mulțumească chiar și copiii noștri, dacă o să le lăsăm și lor o gură de aer nepoluat. 🙂

Nu e ușor să faci asta, se vede și în cazul meu. Dar nu mă las să știi! Am prea multe avantaje din asta (să le mai repet o dată? :)). Nu am cum să mă las!

Photo 1 by Vladimir Kudinov from Pexels; Photo 2 by Rene Böhmer on Unsplash