Am zile în care seara sunt de nimic. Mă simt neputincioasă, mă simt cea mai rea mamă, mă simt ruptă între două lumi – o lume în care aș vrea ceva timp doar pentru mine și alta în care mă învinovățesc că nu am stat din toată inima cu copiii. Zile în care mă simt vinovată că nu m-am jucat prea mult, că nu le-am dat cea mai bună mâncare, că am țipat sau i-am grăbit un pic prea mult.

Dar am și zile, ca cea de azi*, când seara mă simt împlinită. Sunt obosită fizic, nu aș fi rezistat să stau cu ei mai mult de ora nouă seara (drept urmare, i-am culcat cât de devreme am putut), dar sunt împlinită că am reușit să mă joc cu ei, am reușit să îi duc și la doctor și în parc, am mers cu ei și la piață și am luat legume. Am reușit să fiu calmă când Lia s-a trântit pe jos în piață, că nu mai vrea să meargă acasă. Am reușit să ne distrăm în parc. Am reușit să fiu foarte calmă la doctor și să îi explic Liei că injecția doare. Am reușit să le răspund frumos la toate întrebările, am reușit să le citesc cât au vrut, am reușit să fac curat în bucătărie și hol, împreună cu ei. Ei au spălat oglinda din hol și un pic pe jos, eu m-am ocupat de bucătărie. Cireașa de pe tort: reușesc chiar acum să scriu câteva rânduri și voi reuși și să citesc câteva pagini, înainte de culcare.

Zilele astea bune au în comun câteva lucruri. Îmi impun să nu intru deloc pe telefon. Sunt odihnită, deci cu o seară înainte m-am culcat devreme. Și mai e ceva – încep ziua cu inima plină. Nu știu cum să explic acest ultim element, dar e la fel de important ca celelalte două.

Nu încep ziua cu:

„Ahhh, iar trebuie să stau cu copiii, să le dau tot timpul meu și îmi cer atâta atenție…”

Ci cu:

„Ce mă bucur să vă văd copii! O să avem o zi minunată!”

Nu le spun lor vorbele astea (nu am atâta energie dimineața), e doar o chestie pe care o trăiesc în mine. Este momentul ăla când sunt recunoscătoare pentru ce am și mă apuc să trăiesc ziua cu toată inima. Mă angajez în jocuri cu toată inima, discut cu ei cu toată inima, nu mă bazez pe frica aia că iar o să fie o zi rea, iar o să se certe sau o să se bată, iar ceva nu o să meargă conform planului. Încep ziua dintr-un loc plin, dintr-un loc unde pare că totul o să fie bine, nu dintr-un loc de sărăcie, de inimă goală.

Am simțit asta și în vacanță. În vacanță mă trezeam în fiecare zi cu așteptarea că o să avem o zi bună și chiar așa era. Pentru că așa ne-o făceam. Sigur, asta nu înseamnă că nu ne enervam deloc, că nu ne stresam sau nu aveam nicio emoție negativă. Asta înseamnă doar că eram deschisă, aveam încrederea că o să ne descurcăm chiar și cu cele mai mari provocări. Trăiam fiecare zi cu inima plină. Și așa m-am și întors din vacanță – cu sentimentul că vom fi bine.

Nu e vorba de auto-convingere, de a gândi pozitiv sau altele asemenea. E vorba doar din ce loc privesc ziua:

„Sunt nerăbdătoare să o încep (și acționez ca atare) sau abia aștept să se termine (și acționez ca atare)?”

Atât. Fără telefon, cu mult somn și cu deschidere pentru a trăi din toată inima.

*text scris în una din zilele de săptămâna asta.

Photo by Will O on Unsplash