Mi-am propus să împărtăşesc aici doar lucruri frumoase care mă fac să simt că trăiesc pe picior mare. Totuşi există un fenomen care nu-mi dă pace şi despre care vreau să vorbesc. Nicidecum nu încape în mintea mea.

De ce am ajuns să se considere că eşti foarte tare dacă treci peste cadavre ca să obţii un job (şi mai eşti supra-numit şi ”om cu ambiţie”) şi eşti luat de fraier dacă îţi faci bine munca şi îţi aştepţi bine meritata promovare?

De ce se consideră că eşti foarte tare dacă ai limba dezlegată şi negociezi la sânge pentru orice fleac şi eşti un prost dacă te aştepţi ca toată lumea să fie corectă (aşa cum eşti şi tu) şi să se stabilească un preţ corect, în urma unui echilibru dintre cerere şi ofertă.

De ce se consideră că e ok să minţi aşa „un pic” (da’ doar un pic) referitor la ce vinzi (produse, servicii sau pe tine însuţi, printr-un CV) sub pretextul că „scopul scuză mijloacele”.

De când scopul e mai important decât mijloacele? De când ”un pic de tupeu nu strică”? Să-mi dea şi mie cineva un indicator de măsură pentru această formă de obrăznicie, un reper ceva, nu de alta, dar nici nu ştiu în ce categorie să mă includ…ca na, mai există şi moda asta  – de a categorisi oamenii din prima clipa în care îi vedem: sărac sau bogat, fraier sau ”tare”, prost sau ”şmecher”.

Care-i măsura normalităţii – cine poate să-mi spună cât de tupeistă am voie să fiu şi când întrec măsura? Cred că dacă aş adresa această întrebare mai multor oameni într-o staţie de metrou, cel mai des aş primi pe post de răspuns  un „…Depinde” evaziv şi urâcios. Urâcios, pentru că a fi tupeist este egal cu a fi obraznic, a avea lipsă de bun simţ şi atunci nu văd de ce i-am da o conotaţie relativă.

Totodată, îmi apar multe alte întrebări – de ce anume depinde să fii considerat un om „cumsecade şi descurcăreţ” sau unul „fără obraz”, atunci când eşti tupeist? Poate depinde de rangul celui pe care îl atingi cu tupeul tău – una e să ai aceasta atitudine cu un şef sau cu un om sus-pus şi cu totul altceva e să fii tupeist cu un om mai slab (de fire sau fizic). Să fii obraznic cu un om aparent mai slab decât tine chiar îţi „ridică” valoarea (valoare şi aşa ”mult peste medie”, normal) –  asta-i tendinţa pe care am observat-o de ceva timp încoace.

Încă nu pot să-mi explic de ce se întâmplă aceste lucruri şi unde vom ajunge dacă toţi vom fi tupeişti la un moment dat (oare e posibil să ajungem să fim toţi şmecheri în acelaşi timp? Oare ne-ar mai ţine pământul pe toţi în acest caz? hi-hi, dacă ne-ar ţine, am avea sigur nevoie de mai muuulte şosele laaargi, că n-ar mai exista şoferi fraieri care să se dea la o parte în faţa tupeiştilor 🙂 ), un lucru însă este clar – până ce’ o fi, tupeiştii sunt cei care ajung „departe”, ei sunt cei care ne conduc, altfel spus suntem conduşi (la diferite niveluri) de o gloată de impertinenţi, neruşinaţi, obraznici, pentru că exact asta înseamnă să fii tupeist, nu presupune doar „a fi cineva care se distinge prin îndrăzneală” cum tind a crede unii.