Am încercat să scriu despre „Poziţia copilului” care a luat premiul Ursul de Aur în cadrul festivalului de la Berlin – nu mi-a reuşit, am încercat să scriu despre Barcelona pe străzile căreia mi-am început primăvara – l-am lăsat nefinisat… Cine ştie? Poate că trebuie să le las să mai dospească ? La articole mă refer :).

Am descoperit lucrările lui Andrei Pleşu recent. Îi mai citisem câteva dintre articolele de pe net, însă Despre frumuseţea uitată a vieţii e prima carte de-a lui pe care am cumpărat-o (şi citit-o, bineînţeles). Aceasta reprezintă, de fapt, o colecţie de articole apărute în ultimii ani în Dilema veche şi în Adevărul, „care puse laolaltă, ar putea constitui un mic compendiu de înţelepciune cotidiană”, zice Gabriel Liiceanu. Aşa şi este, zic eu :).

Îmi place mult stilul precis, bine argumentat şi sarcastic al autorului, la fel şi faptul că citind această colecţie bine închegată am ajuns să conştientizez anumite lucruri foarte evidente, la care nu m-am gândit până acum. Foarte mult mi-a plăcut şi faptul că parcurgând cartea, ajungi într-un fel sau altul să cunoşti lumea autorului, să afli ce cărţi a citit, ce personalităţi a întâlnit.

Voi trece la înşiruirea unor fragmente care m-au marcat.

Despre frumuseţea vieţii:

”Dacă îţi acorzi un cât de mic răgaz, dacă arunci, de jur împrejur, o privire odihnită, curioasă şi nepătimaşă, vei găsi destule argumente să te bucuri. Lucrurile (încă) funcţionează. Şarpanta lumii (încă) ţine. Mai există încă oameni întregi, tradiţii vii, întâlniri miraculoase. Trăim într-un sos toxic, dar el conţine încă mirodenii subtile, cu efect anesteziant. Marele animal cosmic nu pare încă să ia în serios agitaţia noastră propagandistică, spaimele noastre apocaliptice. Se poate trăi. Se poate trăi bine. Se poate (încă) trăi frumos.”

Un gând interesant despre ce înseamnă, de fapt, scrisul (care pentru mine a fost şi un factor motivant – nu că aş fi eu pricepută în ale scrisului; mi-am tras propria concluzie motivatorie: dacă nu încerci să exprimi ceva, sigur nu vei reuşi vreodată să exprimi acel ceva) :

„Oricine a practicat, intensiv, exerciţiul scrisului ştie că el (scrisul) nu e punerea finală în pagină a unei căutări, ci căutarea însăşi. În încercarea de a formula, afli lucruri la care simpla cădere pe gînduri nu are acces. Expresia scrisă e un mod de a pricepe şi e garanţia faptului de a fi priceput cu adevărat ceea ce voiai să pricepi. Cu alte cuvinte, nu poţi spune că ai înţeles un lucru, înainte de a fi reuşit să-l exprimi. Şi nu o dată, la capătul frazei, al paginii sau al cărţii abia încheiate, te vezi întâmpinat de un sens diferit, cu cu totul nou, faţă de cel pe care l-ai avut în minte la început. Scrisul tău te-a dus mai departe decât propriul tău gând. Scrisul tău s-a dovedit mai ingenios decât tine, ceea ce e totuna cu a spune că scrisul tău nu e doar al tău. Şi e cu atât mai puţin al tău, cu cât e mai izbutit.”

Despre ce nu e frumos…

”Pentru fiecare din noi există zone, mai largi sau mai înguste, de inadmisibil. Cutăruia nu-i place să-i iei peste picior automobilul, cutare detestă să-i vorbeşti de rău pe ţărani, cutare socoteşte că sociologia e mater artium şi nu suportă defăimarea ei, cutare, în sfârşit, lucrează constant cu inviolabile tabuuri de corectitudine politică. Cu alte cuvinte, toţi ştim ce înseamnă să ţi se conteste un idol. Dar suntem gata oricând să contestăm, necuviincios, idolii altora. Suntem dogmatici când e vorba de valorile ”noastre” şi invocăm ”libertatea de expresie”, când e vorba de valorile altora.”

Despre iubire..

”Sintagme de tipul ”sunt îndrăgostit fără speranţă”, ”sunt îndrăgostit şi mă simt vinovat”, ”sunt îndrăgostit şi nu mai sunt bun de nimic” n-au ce căuta în vocabularul iubirii. Iubirea adevărată e creatoare, mobilizatoare, restauratoare. E tonică, simplă, vitală. Amărăciunile, neîncrederea, infernul geloziei, suspiciunile mărunte, spaima de viitor şi tot alaiul de indispoziţii cotidiene care confiscă uneori, inflaţionar, viaţa cuplului sunt preliminarii şi semne ale ratării. Iubirea fericită este, dimpotrivă, un corelativ al reuşitei umane, o binecuvântare care îmbogăţeşte şi înfrumuseţează inventarul destinului pământesc.”

Despre bine şi rău…

”E o întrebare veche, întrebarea lui Avraam către Dumnezeu, înaintea condamnării Sodomei. Care trebuie să fie, înăutrul unei comunităţi, proporţia dintre bine şi rău, astfel încât comunitatea cu pricina să fie iertată, ocolită de pedeapsa ultimă? Câţi dintre locuitorii unei cetăţi trebuie să fie buni, pentru ca răul din ea să nu duca la dezastru? Măcar zece, sună răspunsul Domnului, după intermedierea patetică a lui Avraam. Zece. Adică foarte puţini. Nu se cere ca binele să fie majoritar, nici în fiinţa colectivă a planetei, nici în viaţa individului izolat. Se cere doar ca binele să existe, să fie identificabil, fie şi într-un dozaj minimal. Dacă e prezent, lucrează homeopatic, ca drojdia în alcătuirea aluatului. Lumea poate fi, deci, salvată, dacă drojdia reţetei ei originare se păstrează, dacă fiecare din locuitorii ei se va strădui să fie numărat printre ”cei zece”.”

Mi-a plăcut foarte mult să parcurg aceste scrieri şi pentru vocabularul extra-bogat şi savuros – câteva exemple:

MUNDÁN, -Ă adj. (Liv.) Lumesc. [< lat. mundanus].

ȘARPÁNTĂ, șarpante, s. f. Schelet format din piese de lemn, de metal sau de beton armat, care susține învelitoarea unui acoperiș (sau un alt element al unei construcții) și permite realizarea formei acestuia. – Din fr. charpente.

CALOFILÍE s. f. (Lit.) Tendință de a da expresiei literare o atenție deosebită sau excesivă; expresie (extrem sau excesiv de) cizelată într-o operă literară; calofilism. – Calofil + suf. -ie.

DIVAGÁȚIE s.f. Îndepărtare de la o temă, de la un subiect etc. ; digresiune, divagare. [Gen. -iei, var. divagațiune s.f. / cf. fr.divagation, it. divagazione].

GREGÁR, -Ă, gregari, -e, adj. (Despre animale) Care trăiește în grupuri compacte, în turme, cete, cârduri. ◊ Instinct gregar = instinct care determină unele animale să trăiască, să migreze etc. în turme, cete, cârduri. (Fig.) Spirit (sau instinct) gregar = spirit sau instinct care îndeamnă pe unii oameni să se supună orbește, să-și piardă cu totul individualitatea în mijlocul mulțimii din care fac parte. – Dinfr. grégaire, lat. gregarius.