Eram la o prietenă în vizită și văzând-o cum înșiră bucate după bucate pe masă – eram invitații ei, i-am zis: „Să știi că eu nu mai gătesc ca acasă, nu mai am acea ospitalitate pe care doar la moldoveni o vezi.”

Ea a zâmbit, m-a măsurat cumva din cap până în picioare și mi-a zis:

„Da ce, tu nu ești moldoveancă?! :)”

I-am zis: „Ba da, sunt…”

Dar în sinea mea, mi-am dat seama că nu prea mai sunt.

Nu sunt moldoveancă din aia care face lună toată casa când vine cineva (tot mă agit să fac câte ceva, dar am renunțat de mult la ideea de casă lună).

Nu mai sunt moldoveancă din aia care gătește zeci de bucate. Bine, adevărul este că nu am fost niciodată așa, pentru că mai toate sărbătorile importante le-am petrecut în vizită în Moldova și nu am planificat mese mari de una singură.

Nu mai sunt moldoveanca din aia care se duce la toată lumea în vizită, doar pentru că am trecut pe acasă pe la părinți. Mulți oameni nu înțeleg asta și se supără, dar e un cost imens ca la fiecare vizită acasă să faci tot ocolul raionului.

Nu mai sunt moldoveancă get beget.

Dar nu sunt nici româncă get beget.

Gătesc doar câteva feluri de mâncare românești. Nu mă dau în vânt după cozonac de Crăciun, nu suport ciorba de burtă, nu gătesc friptură de Crăciun, nu prea fac nici drob de miel de Paște.

În 20 de ani de locuit la București nu am devenit româncă, deși în acte și în rădăcinile mele sunt. Am început să vorbesc diferit – nu mai vorbesc nici ca cei de acasă, nici ca româncele adevărate. La București am învățat să mă relaxez cu curățenia și cu ce înseamnă să ai musafiri în casă – când mai făceam mese la București, fie le spuneam oamenilor să aducă și ei câte ceva, fie comandam pizza sau altceva.

La București am învățat să mă îmbrac mai lejer și să mă simt confortabilă cu asta. La București am învățat să nu-mi mai pese atât de mult de toate aparențele sociale.

La București mi-am crescut copiii până la 11 ani și am învățat că, dacă vreau să rămân întreagă la cap, cel mai bine aș face să ies din casă și să mai las casa în voia Domnului.

La București am învățat – fără să vreau – să renunț la multe dintre așteptările mele despre ce înseamnă o casă bine pusă la punct. Tot la București am început să învăț despre ce înseamnă o viață pusă la punct. Am renunțat la multe dintre așteptările mele de moldoveancă nu pentru că fix așa mi-am dorit, ci pentru că altfel nu am putut.

Acum că am plecat departe de casă, am momente când nu mă mai simt nici moldoveancă, nici româncă.

Mă simt o corcitură.

Știu că are o conotație urâtă cuvântul ăsta, dar îl folosesc pentru acel sentiment că sunt cumva între două și, mai nou, trei lumi.

Nici moldoveancă, nici româncă și cu siguranță niciodată americancă, deși acum aici stau.

Oamenii care au schimbat țara de mai multe ori cred că înțeleg sentimentul.

În cazul meu, acest sentiment s-a acutizat de când am schimbat încă o dată țara și ne-am mutat pentru o perioadă în State. Când locuiam la București, puteam să ignor mai ușor sentimentul că sunt suspendată între două lumi. La București mă simțeam deja acasă, la Chișinău, se trezea moldoveanca din mine. Lucrurile erau mai clare.

Acum, însă, parcă nu mai știu cine sunt.

M-am lepădat de multe identități care nu mi-au convenit – de identitatea de gospodină am vrut clar să fug, am pus în loc identități care mi-au plăcut, dar nu am un cuvânt definitoriu pentru cine sunt acum.

Nu mai sunt nici moldoveanca de cândva, nici bucureșteanca de acum un an și ceva, nu sunt nici de-a locului și nici nu voi fi vreodată, nu mă consider nici cetățean al lumii, cum mai zic unii oameni.

Mi se păre că asta cu cetățean al lumii este o „găselniță”, un cuvânt care sună șmecher și care nu te atinge nici într-un fel în inimă. Sau, cel puțin, nu mă atinge deloc pe mine.

Și dacă nu sunt toate aceste lucruri, atunci cine sunt?