El plângea într-o gură pe o masă mică unde îl curăţau de toate lichidele, eu plângeam din toţi rărunchii, cum se zice pe la noi, pe masa de operaţii. Plângeam profund, eliberator, de parcă mă curăţăm de toate păcatele :), sincer nu ştiu dacă am mai plâns vreodată atât de profund, plângeam şi mi se părea că minutele trec greu-greu şi nu mi-l mai aduc odată! Apoi obrazul lui a atins obrazul meu şi s-a făcut linişte. Nu cred că o să uit vreodată clipa aceea când brusc el s-a liniştit. M-am simţit atunci mândră că am insistat să mi-l dea să îl simt, chiar dacă ziceau că nu pot să mi-l dea că e operaţie şi că totul ar trebui să fie păstrat steril într-o cezariană. What the hell? E copilul meu! Apoi mi l-a pus pe gât şi pe toată faţa şi am plâns mai departe, dar liniştită şi eliberată :). El n-a mai plâns. N-a plâns nici când l-au scos din sala de operaţii şi l-au dus în secţia bebeluşilor. Bunica lui chiar îşi făcea griji de ce nu plânge, de ce e aşa de liniştit, şi atunci asistentele i-au zis că nu plânge pentru că mami l-a liniştit. Frumos, nu? 🙂

Aş fi vrut să mi-l dea pe piept, să pot să pun mâna pe el, să-l strâng strâns în braţe şi să nu-i mai dau niciodată drumul, aşa cum îmi imaginam că avea să se întâmple dacă năşteam natural, dar…acum sunt fericită şi pentru atât. Pentru că sincer nu-mi imaginez cum e doar să ţi-l arate atunci şi abia într-o jumătate de oră, într-o oră să poţi să-l simţi. Aşa se întâmplă de multe ori la naştere şi mirarea mea e că unele mămici sunt convinse că aşa şi trebuie să fie!

Înainte, abia aşteptam să nasc, nu doar pentru a-l vedea (mă simţeam atât de bine cu el cu mine mereu încât nu am ajuns să vreau să iasă cât mai repede), ci aşteptam să nasc că să povestesc despre naşterea mea. Naşterea mea naturală :). Am citit şi privit atâtea povestiri şi filme despre naşteri naturale frumoase, încât eram încrezută că la mine va fi la fel. Şi abia aşteptăm să povestesc despre asta. Mi se părea că avea să fie cea mai grozavă realizare a mea.

Acum, după ce am născut, nu mi se mai pare atât de importantă naşterea in sine. Şi pentru că a trebuit să nasc prin cezariană (o să spun doar – NU naşteţi prin cezariană decât dacă e o indicaţie medicală reală!, la mine a fost), dar şi pentru că toată povestea cu naşterea a pălit mult după ce a apărut el. Acum chiar nu mai are nici o importanţă cum s-a născut şi dacă am reuşit eu să-mi satisfac ego-ul propriu, important e că e bine, că e un minunat de băiat, măricel şi frumuşel, cu ochi mari, curioşi. Şi da, chiar mi se pare că e cel mai frumos copil din lume!

La băiţa demonstrativă de la spital l-am văzut prima oară golicios de tot şi am realizat ce înseamnă perfecţiunea, chiar am exclamat în gândul meu – cât de perfect e! Avea o piele roz, un pic transparentă, fără cusur, perfecţiunea în picioare. Şi cred că toţi copilaşii de câteva zile sunt perfecţi, atât de perfecţi încât la un moment dat mai târziu mă întrebam – cum e posibil cineva atât de perfect la naştere să se transforme într-un om rău. Pentru că şi oamenii răi presupun că au fost la fel de perfecţi când abia s-au născut.

Apoi am descoperit cel mai frumos parfum pe care l-am simţit vreodată, îl adulmecam, trăgeam mirosul în piept şi nu mă mai puteam opri, îmi băgam nasul în puful de pe capul lui şi simţeam că mă îmbăt. Simţeam că pentru prima oară în viaţa mea am descoperit un parfum pe care l-aş purta mereu (că tot până acum nu am un parfum preferat, deşi am încercat mai multe, şi mai ieftine şi mai scumpe), păcat că nu va putea nimeni niciodată să îl replice. Şi nu, nu e vorba de mirosul de bebe pe care îl răspândeşte de obicei orice copil, nu e vorba de acel miros dulce de lapte, e un alt miros, divin as zice, pe care nu ştiu cum să-l descriu şi pe care îl simt cred doar eu pentru că e copilul meu. Acum nu-l mai simt atât de puternic cum îl simţeam în primele zile, însă l-aş recunoaşte din milioane de mirosuri, iar atunci când mă gândesc la el, îmi lasă gura apă. Am zis!

Şi am mai descoperit o altă dimensiune în ale fineţurilor- pielea de nou născut e atât de fină, încât nu îţi vine să crezi că atingi ceva! Nu am mai experimentat acest lucru până acum.

Vrei să ştii dacă e greu cu bebe mic? 🙂 Nu-i uşor deloc şi nici nu e cum îţi imaginezi/planifici tu dinainte. Adevărul e că eu nici nu am stat să îmi imaginez prea multe din timp, eram prea ocupată să savurez sarcina, prea ocupată să îl simt dând din picioruşe la mine în burtică. Dar timpul trece atât de repede şi fiecare zi e atât de diferită de precedenta, şi descoperi şi te redescoperi, şi înveţi şi afli şi te redefineşti încât…e ca şi cum ai închis ochii şi s-a făcut o lună, apoi două, trei şi tot aşa mai departe, cred.

Mi-a trimis Dumnezeu un om de lut, 
sa nu fiu singura.. pe pamant.. 
om de lut, cu gura de floare… 

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=d52vfBlajmc]