Nu m-am gândit niciodată că dorul de casă mă va apăsa atât de tare.

Nu m-am gândit niciodată că adaptarea în State va fi atât de grea. Chiar dacă suntem aici doar pentru o perioadă.

Nu m-am gândit că voi plânge multe nopți de dor. Nu m-am gândit că o să mă simt atât de neputincioasă. Că o să mă simt atât de străină în țara asta…străină.

Nu m-am gândit niciodată că o să simt că Moldova e ca și cum pe o altă planetă.

Mi-am făcut de toate aici – gătesc și moldovenește și românește, ascult muzică de acasă, îmi fac tot mai multe prietene, am de toate aici, dar gândul că anii ăștia trec fără să-i văd pe părinți și că ai mei copii cresc fără bunici mă doboară.

Nu vreau milă, nu vreau să fiu compătimită, vreau doar să vorbesc despre cât de greu îmi este, atâta tot.

Nu pot nici să zic că-mi pare rău pentru decizia luată – mutarea în State m-a schimbat pe atât de multe planuri, iar tot ce am trăit și transformat nu avea cum să se întâmple dacă rămâneam la București.

Dar pot să zic cu inima deschisă că nu m-am gândit niciodată că voi trăi atâtea stări și emoții contradictorii.

Cred că întrebarea care mă chinuie este “de ce nu le pot avea pe toate?” – și explorare, și aventură, și minunata lume nouă, dar și oamenii dragi aproape.

Trec prin toate aceste stări și pentru că mutarea noastră a pus la încercare toate relațiile mele. Unele relații s-au rupt sau le-am rupt eu, alte câteva relații nu știu dacă o să reziste.

A început să iasă tot adevărul la suprafață. Iar adevărul doare și sperie. Adevărul te și curăță. Dar mai întâi îți vine să te dai cu capul de toți pereții.

Nu pot să intru în detalii despre toate cele care s-au schimbat în relațiile mele cele apropiate, dar crede-mă când zic că a intrat buldozerul.

Văd și sensul pe termen lung, știu că e binevenită curățenia asta. Dar, Doamne, uneori am impresia că chiar nu o să mai rămână nimic după ea. O să rămân eu, în chiloți, complet singură.

Nu m-am gândit niciodată că o să vreau atât de tare la mama în brațe. Am crezut că a mă muta în State o să fie similar cu a mă muta în România. Nu am estimat că va conta atât de mult vârsta, distanța și faptul că am luat o decizie nu doar pentru mine, ci și pentru copiii mei, iar ei chiar ar fi vrut să rămânem acasă.

Nu m-am gândit niciodată că ne vor lipsi atât de mult prietenii și că îi voi vedea ca parte din familie.

Adevărul adevărat este că nu m-am gândit la multe și nici nu aveam cum să le estimez pe toate în teorie. Iar dacă aș fi reușit, probabil nu aș mai fi avut niciodată curajul să fac pasul ăsta.

Nu îmi pare rău că nu m-am gândit la toate, cred că doar sunt încă în fantezia că aș fi putut să mai salvez câte ceva dacă aș fi rămas acasă.

Am plecat, câteva uși s-au închis pentru totdeauna (sau poate așa îmi pare), câteva uși s-au deschis și mai larg, acuma sper doar că și pentru copiii mei să fi fost o alegere bună plecarea noastră.

Asta doar pe termen lung vom ști. ♥️