Mai întâi a fost etapa 1 – am fost în negare. Pur și simplu, nu am vrut să mă adaptez, am trăit 2 săptămâni fără niciun program, practic de pe o zi pe alta, cu gândul că…va trece repede. 

Abia la mijlocul săptămânii 2 am realizat și mi-au confirmat și alții că va dura câteva luni, într-o formă sau alta. Scriu asta pentru mine: ca să-mi setez așteptări realiste și să-mi întăresc acest gând în minte.

Din cauza asta, programul nostru a arătat foarte diferit de ceea cu ce am fost obișnuiți până acum. 

Cum au fost pentru noi primele două săptămâni de pandemie

Inițial a fost anunțul că se închid grădinițele. Acela a fost punctul zero pentru mine, însă am sperat totuși că poate nu vor fi închise prea mult timp. (Între timp, nu mai sper).

Având așteptarea că o să treacă relativ repede, nu am creat un program nou, doar am lăsat la o parte chestiile legate de blog (nu și pe cele legate de lansarea noului ebook) și am zis că ne adaptăm din mers.

Am așteptat mult perioada asta de dinainte de Paște și de după, pentru că visam să termin cu tot ce am mai urgent pentru blog și să îmi dau o pauză binemeritată. Așteptam pauza asta ca pe un reset, în care să mă încarc cu multă liniște și energie, ca apoi să o iau de la capăt.

Așa că în primele zile de după anunțul cu închiderea sistemului de învățământ, am răsuflat într-un fel a ușurare – dacă tot nu mă îndur să îmi dau eu singură o pauză, pauza a venit de la sine.

Am putut câteva zile să încetinesc ritmul cu blogul, fără să mă simt vinovată – aveam de stat cu copiii. Starea de ușurare a durat doar vreo 3-4 zile, pentru că au apărut chestii pe care nu am putut să le amân (aceeași lansare) și a trebuit să lucrez având grijă și de copii.

Ceea ce mi-a dat un sentiment de frustrare. Iar acum o să le pe rând, pe planuri.

Pe plan emoțional

La început am fost liniștită, poate și de aceea că am fost în negare, dar și pentru că suntem împreună, stăm la curte și perspectiva de a sta acasă cu toții m-a încântat.

Acum îmi dau seama că m-am ținut tare și pentru copii, pentru părinți. Am simțit, de fapt, cum toată lumea din jurul meu se ține în mâini. Toată lumea își spunea în acea fază: „Hai că o să treacă„.

Și m-am ținut și eu.

Dormeam bine, am continuat cu terapia bilunară și cu sportul de 2 ori pe săptămână și asta cred că m-a ajutat foarte mult să nu mă panichez tare.

Cel mai mult mă panicau postările (fondate și nefondate) de pe facebook – mai ales aia cu numărătoarea morților, nu știu de ce ai face așa postare. 

La un moment dat, nu am mai dat scroll pe facebook, am dat și unfollow unde a trebuit, am dat în schimb follow la Ministerul Sănătății, am și rugat câteva prietene să mă anunțe dacă apare vreo veste mare. 

La scurt timp, am primit prima alarmă pe telefon trimisă de SMURD și am știut atunci că veștile cele mari vor ajunge sigur la mine, chiar dacă nu mă uit la TV și am rărit-o cu scroll-ul pe facebook.

De câteva zile, am intrat într-o nouă stare emoțională – sunt speriată. Mai mult decât vreau să recunosc. Mă sperie incertitudinea și faptul că nu știu cât o să dureze și cum o să se termine. Eu, când sunt speriată, am tendința să controlez totul – să fac planuri, să fac program pentru cei mici (am instaurat regula somnului obligatoriu la prânz, mai ales pentru cea mică și pentru mine). Asta mă ajută să mă țin în frâu, însă îmi și dăunează într-o anumită măsură, pentru că, de fapt, pot controla foarte puține lucruri și mi-ar face bine să accept asta.

Totuși, ce planuri am făcut…

În weekend am făcut iar planuri săptămânale pentru ce am de făcut pentru blog, ce am de făcut ca rutine (sport și terapie) și voi include și ce am de făcut pentru casă. Ne-am înțeles cu terapeuta mea să ne vedem mai des în perioada asta – o dată pe săptămână. Terapia e singurul spațiu (din păcate) în care pot să mă descompun și să mă arăt cu toate fricile. Și mă ajută foarte mult, pentru că le eliberez, dar și pentru că lucrez cu ele și văd cum pot să le gestionez. 

(Dacă citești aceste rânduri și te gândești că nu ai bani de terapie, cel puțin vorbește cu o persoană în care ai încredere și căreia poți să îi spui și cele mai mari frici. E greu să dai drumul fricilor, pare că o să te cuprindă și mai tare, însă atunci când le eliberezi, e mai ușor să le gestionezi. O altă variantă – scrie într-un jurnal ce simți și mergi pe firul gândurilor. După ce vei descărca gândurile negre, vei putea să întrevezi și lumina. Dacă nu vezi deloc lumina, scrie-mi mie pe contact@nataliadabija.ro. Nu sunt specialist, dar pot să te ascult.)

Munca de acasă

Eu am 1 an și jumătate de când muncesc de acasă, însă nu e chiar la fel. Înainte de pandemie, aveam control asupra timpului meu, copiii mergeau la grădi, ieșeam des în oraș (de 2-3-4 ori pe săptămână) pe la diverse întâlniri sau evenimente. Acum am pus pe hold o mare parte din ceea făceam pentru blog, i-am dat prioritate soțului – el muncește aproape neîntrerupt, tot de acasă, iar eu muncesc doar când prind.

Muncesc fie când copiii se uită la desene (ceea ce e dureros pentru mine, I hate „statul la TV”), fie când dorm sau seara, după ce se culcă. Seara am constatat că nu mai am nicio tragere de inimă – sunt praf cu totul.

Mi-e foarte greu să accept că blogul suferă din cauza asta, pentru că am clădit cu multă sudoare tot ce am făcut până acum și m-ar durea sufletul să se dărâme totul. Ok, rațional vorbind nu are cum să se dărâme, cu siguranță o să pot să o iau de la capăt, însă trebuie să recunosc că mă paște un sentiment nesănătos de „asta nu o să se termine niciodată” Mi-am propus să lucrez cu el, pentru că știu rațional că e doar o perioadă.

Partea de muncă o voi rezolva tot cu ajutorul planurilor, practic am aplicat fix ce am spus în acest articol, am făcut un plan pentru săptămâna asta cu lucrurile esențiale pe care vreau să le fac. Am încercat să fiu cât mai realistă, ca să nu pun multă presiune pe mine.

Planul meu de săptămâna asta arată așa – cu câte o chestie importantă pe zi și un call (dacă e nevoie) cu cineva. Am inclus în plan doar ce știu sigur că e realist să fac. Azi spre exemplu, am avut o zi bună și am scris și acest articol, dar ăsta e un bonus. Sper că și pentru voi. 🙂

Parenting pe vreme de criză

Cea mai mare schimbare e că ai noștri copii se uită mai mult la TV (1-2 ore pe zi). Zilele când se uită doar 1 h pe zi sunt zile bune și în primele 2 săptâmâni, mai ales când am avut de făcut chestii urgente, au fost mai multe zile când adunat au ajuns la 2h, uneor chiar și 2,5h. Tudor (de 6 ani) a primit de ziua lui 2 jocuri video (primele din viața lui) și s-a adăugat încă o chestie de gestionat pe capul meu. În acel timp de TV am inclus și timpul lui de jocuri video.

Partea bună e că au început să se joace mult mai mult împreună, eu fiind epuizată le-am spus de mai multe ori “stop, am nevoie de o pauză” și ei s-au organizat împreună. Mă bucură că sunt 2, cred că pentru copiii singuri la părinți e și mai greu acum (cel puțin, pentru părinți sigur e mai greu, că sunt solicitați mereu pentru joacă).

Am gătit mai mult împreună, am început să facem curățenie prin casă împreună, au pictat foarte mult, se joacă de-a polițiștii cu mașinile, de-a roboții (eu le dau comenzi de robot și ei le fac), de-a bebelușii, de-a sportul (îi inspiră orele mele de sport online).

Jocurile lor împreună sunt o bucurie pentru mine în perioada asta. 

Cu Tudor am povestit un pic despre virus, are momente când e îngrijorat, iar mai nou, aproape în fiecare dimineață, pe la 10:00, are o criză puternică de furie – de la mine se vede ca o descărcare de furia și nervozitatea generată de virus.

Nu ne uităm la TV și nu ascultăm știri alarmiste cu ei alături, însă ne aud și ne văd îngrijorați când vorbim la telefon sau când vorbim între noi. E clar că îi afectează și pe ei.

Ce mi-am propus eu e să mă descarc în fața unui adult (cu soțul meu sau în terapie), ca atunci când lor, copiilor, le e greu să am resurse să îi pot să îi susțin/înțeleg. E greu al naibii, pentru că uneori și emoțiile mele clocotesc, dar sunt hotărâtă să reușesc.

A doua parte bună e că nu ne mai trezim cu noaptea în cap ca să meargă la grădi. La fel și seara, încercăm să păstrăm rutina somnului – pe la 20:30-21:00 merg în camera lor la culcare.

Gătitul

Gătim o dată pe zi. De obicei, ceva mai consistent și mâncăm la prânz, iar seara mâncăm ce mai rămâne și/sau o salată asamblată în 15 minute (salată + năut/brânză/semințe/cherry/ton etc). Până acum am făcut cumpărăturile o dată pe săptămână sau o dată la 10 zile. De acum înainte ne-am propus să ieșim și mai rar – cam o dată la 2-3 săptămâni.

Cel mai greu e cu legumele și fructele pentru că nu avem unde să păstrăm cantități mari. Însă încercăm să ne adaptăm, mâncăm mai multe legume și fructe când cumpărăm și apoi suplinim cu legume congelate. Primele 2 săptâmâni nici măcar meniu săptămânal nu am făcut, eu care nu mergeam la cumpărături până nu aveam lista și meniul.

Am gătit în funcție de ingredientele pe care le-am avut la îndemână + ținând cont de termenul de valabilitate. 

Pentru săptămânile care vin, am făcut meniu. Va fi ca un fel de ghid mai degrabă, pentru că voi găti mai întâi alimentele care riscă să se strice. Momentan avem surplus de 1-2 bucăți din fiecare tip de produs pe care îl folosim, avem ceva mai multă făină – să zicem vreo 6 pachete de 1 kg, s-au adunat în timp, plus noi facem și pâinea acasă.

Rutinele

Rutinele de care ne-am ținut ok în primele 2 săptămâni au fost mișcarea, somnul, terapia pentru mine. Voi încerca să revin și la rutinele de curățenie (anul trecut am avut un plan de curățenie cu câte o sarcină pe zi și a fost bine).

Rutina de scris îmi lipsește – uneori nu am starea necesară, sunt agitată toată.

Rutinele de self-care îmi lipsesc (plimbările în parc, statul singură, cititul pe îndelete), însă încerc să le înlocuiesc cu altele: dușurile lungi (mai lungi decât de obicei), statul pur și simplu la soare, scrisul în jurnal.

Eu cred foarte mult în rutine. Și o să mă zbat să mă țin de ele și în cele mai grele vremuri. Simt că mă țin la suprafață și dau un altfel de sens zilei. 

Ce îmi lipsește cel mai mult

Cel mai mult îmi lipsesc plimbările. Natura (deși suntem la casă). Îmbrățișările (ah, doamne, ce v-aș îmbrățișa pe toate). Libertatea de a lucra. Părinții, mai ales că aveam în plan să mergem la ei sau să vină ei la noi. Timpul doar pentru mine, dar pe ăsta pot să mi-l fac – îl voi include în planul săptămânal. Certitudinea și siguranța că mâine va fi la fel de bine. Încrederea că e doar o perioadă (aici știu sigur că e doar perspectiva mea și știu și cum să lucrez cu ea). Doar scriind aceste rânduri în public, am căpătat o încredere mare. 

Care sunt bucuriile mele mari de acum

Că putem să dormim până mai târziu (cam pe la 8 – 8:30 suntem toți în picioare, dar e mult mai bine față de acel 6:30 de dinainte). Că suntem împreună și că suntem sănătoși. Că am privilegiul de a citi cărți care îmi plac, de a mă ocupa în continuare de blog – am mari planuri cu blogul, stați pe alături. Că am posibilitatea să cer ajutorul (terapie, coach pentru blog, sport, prietene). Că suntem la curte și că ne putem bucura de soare și de iarbă. Că am doi copii zglobii și sănătoși. Că avem un venit stabil (salariul soțului) + economii. Că ne permitem luxul de a ne cumpăra un scaun de birou – soțul meu nu mai poate de dureri de spate, primele 2 săptămâni a lucrat la o comodă. 

Ce planuri avem pentru mai departe

Am intrat într-o nouă etapă – am început să mă organizez și să mă pregătesc pentru ce urmează. Am acceptat (încă nu pe deplin) că urmează să avem vremuri grele și acum sunt pregătită să trec la acțiune.

Am participat azi la un webinar despre business-uri online și mi-a plăcut ce a spus speakerul: În această fază, e important să trecem la treabă, dar la fel de important e să luăm decizii bune. Nu luăm orice decizii, luăm decizii bune.

El se referea la afaceri, eu extrapolez la viață.

Chestia asta vine și cu o anumită presiune (cum să iei decizii bune când ești înconjurat de incertitudine?), însă cred că avem puterea să ne oprim să analizăm conștient fiecare decizie pe care o luăm. Să nu fie doar o decizie, orice decizie, care ne dă senzația că am făcut ceva, ci să analizăm un pic mai profund situația, eventual pe mai multe planuri.

Nu știu ce exemple să vă dau, dar am simțit să pun accentul pe a evalua înainte de a acționa.

Noi avem următoarele planuri:

=> Să stăm cât mai mult acasă (adică să evităm și mersul la cumpărături, probabil voi apela la lista asta de producători locali de fructe și legume)

=> Să nu renunț la planuri – planurile mă ajută să fac și lucruri pentru mine și pentru blog și îmi satisfac și nevoia mea de control.

=> Să țin legătura cu cât mai mulți oameni (părinți, frate, prietene – eu înnebunesc fără contact uman, cel puțin online)

=> Să nu mă las de blog (chiar dacă nu voi reuși să postez la fel de des, vă rog să stați pe aproape, eu lucrez din spate, plus am cerut ajutor într-o comunitate faină și sper să postez pe blog articole scrise de alți bloggeri faini, abia aștept să începem).

=> Să ne auzim în continuare pe newsletter.

=> Să fiu prezentă pe grupul de facebook Oganizează. Economisește. Trăiește, atât cât îmi permite timpul.

=> Să cer ajutor atunci când nu mai pot.

=> Să avem grijă de sănătatea noastră – mișcare, ieșit la soare, mâncat sănătos (cu mai puține dulciuri), vitamine, somn.

La voi cum e? La ce fel de birouri lucrați? Ce rutine aveți în perioada asta?

Vă îmbrățișez pe toate!

PS: M-a ajutat mult să scriu acest articol, dacă vă ajută și pe voi să facem câte un check-in din ăsta periodic, o să mai scriu în același stil. În orice caz, vă aștept în comentarii cu jurnalele voastre din pandemie. Abia aștept să vă citesc!