Dragilor, în perioada următoare voi găzdui articole scrise de alți oameni faini. Pentru că vreau în continuare să fiu alături de voi (deși spiritul și timpul nu mi-o mai permite așa mult), am cerut ajutorul și l-am primit: câțiva oameni faini din comunitatea #DigitalParentsTalks au fost de-acord să scrie pentru blogul meu. Eu una îmi doresc – mai ales acum – să aud poveștile altor oameni (din timpul acestei crize, dar nu numai), sper și pentru voi să fie la fel. Sunt profund recunoscătoare pentru ajutorul pe care îl primesc și sper foarte mult să vă ajute și pe voi! #Impreunăsuntemmaibuni

Cele mai multe lucruri pe care le regret sunt cele pe care EU le-am făcut, nu cele pe care alții le-au făcut sau care „mi s-au întâmplat”.

Asta cred că ne macină pe dinăuntru pe toți, iluzia că am fi putut face altfel, mai „bine”, un „mai bine” vằzut cu ochii de acum, deci, la momentul respectiv, imposibil.

Cel mai bun lucru pe care îl putem face este să renunțăm la iluzii.  Iluziile sunt niște creații ale minții, nutrite mult de psihologii din spatele producătorilor de obiecte și filme. Sunt cele mai stricăcioase pentru că blurează rău realitatea și te duc, adesea, și de cele mai multe ori la depresie, sau chiar la boli psihice.

Izolarea asta în casă este un arac tare bun de redescoperire de mine, de făcut curat printre răsadurile ființei mele, de reorganizare interioară, de readaptare continuă la ceea ce este real în mine, și în oamenii din jurul meu.

Știu că din izolarea asta vor ieși teferi doar cei curajoși și creativi și umani care îndrăznesc să se vadă așa cum sunt, cu bubele lor cu tot.

Și tare ne e greu să ne uităm la bube.

Adesea fugim de asta, într-o plimbare în parc, sau într-o cafea la Meron. Dar dacă Meron și parcul s-a închis, ai putea să vezi asta ca o chemare urgentă  a Universului la statul în casa ființei tale.

De când nu ai mai stat așa? De când nu te-ai mai întrebat … dacă ai fi un animal ce ai fi ? Dacă ai fi o apă, ce ai fi, o mare, un râu, sau o fântână arteziană? De când nu ai mai vorbit „pe bune” cu soțul sau cu soția ta ? De când nu ți-ai mai privit copilul cu toată atenția ta și, să înțelegi, în sfârșit, ce vrea să îți spună prin plânsurile lui ?

Acum este timpul să vedem întunericul gândurilor și faptelor noastre, să devenim conștienți de cât risipeam, mâncare, ustensile… de cât fugeam de noi înșine, și cu câte iluzii hrăneam de fapt mintea noastră. Cu alte cuvinte, să ne cunoaștem pe noi.

Și așa văzând izolarea aceasta, reușesc să dau un sens fiecărei zile, fiecărei ore:

Îmi încep ziua, salutând-o. Îmi caut, în adânc,  sinele, și îmi fac o promisiune tainică a faptului că nu vreau să mă mișc de acolo câtă e ziua de lungă. Că nu vreau să mă despart de acea zonă din mine, și că, dacă mă voi despărți, și voi cădea iar în puterea ego-ului, să mă întorc repede înapoi, cu un „iartă-mă”.

Apoi, îmi mișc corpul, articulațiile, îmi întind mușchii, mă simt centrată fizic, psihic și spirit și mă simt pregătită să o iau, treptat cu toate activitățile zilei, specifice copiilor, mai ales. Am cărți de specialitate de citit, cât cei mici se joacă singuri, și dau sens acelor momente, bucurându-mă de conturul pe care îl ia, din nou și din nou, înțelesurile psihologiei în mintea mea.

Desigur că mi-e dor de…

Desigur că mi-e dor de ieșit pe la piscină, la Ferma Animalelor, în parcuri cu copiii – câte idei nu aveam pentru timpul frumos împreună cu ei!

Însă am realizat că am 2 alegeri : să zac în frustrarea și tristețea că nu mai am ceea ce aveam, sau să mă adaptez și să văd cu noi ochi această nouă stare de fapt.

Care din ele mă ajută oare să câștig cu adevărat libertatea atât de dorită de mine? Libertatea de a merge oriunde, și deci, de a-mi hrăni depedențele și fugile și surogatele, sau interdicția temporară a accesului la aceste lucruri, pentru a vedea eu însămi, doar pe piciorușele mele, cine sunt?

Da, chiar și cu 2 copii mici acasă. 

Doar această întoarcere a perspectivei cred că ne poate salva atunci când poate realitatea este prea greu de suportat.

De aceea, sunt atâtea povești cu oameni care, în momentele grele din viața lor, închideau ochii și își aminteau momente fericite din viața lor, și efectiv, se hrăneau cu pozitivitatea acelui moment, cu căldura, cu iubirea pe care o simțiseră atunci, și realitatea devenea mai suportabilă.

Nu trebuie neapărat să visăm, deși nu ar fi rău. Visul nu este același lucru cu iluzia. Visul este frumos, și poți fi conștient că visezi. Poți visa! Iluziile sunt negarea realității, sunt fuga de realitate și preludiul nevrotismului sau psihotismului….

Pot visa, de exemplu, că sunt la munte, că urc un munte proaspăt cu mușchi, că mă întind pe mușchiul ăla verde, și că mă cufund în mirosul de pădure…. Și apoi să îmi propun să mă duc la munte într-o zi, când se va putea.

Nu este periculos să visezi, dar este periculos să trăiești în iluzii, să te hrănești cu ele. Visătorii au succes, cei plini de iluzii sfârșesc bolnavi și săraci.

Izolarea la domiciliu este prilej să îmi încetinesc ritmul, să accept bucăți ce nu au fost acceptate poate încă din copilărie, așa că este un timp binevenit pentru mine, și mă bucur de el.

Mi-amintesc de vorbele lui Nietzsche:

„Iar cei care au fost văzuți dansând, au fost considerați nebuni de cei care nu puteau auzi muzica.”

Te las cu un scurt poem pe care l-am scris zilele trecute:

Atunci când…

atunci când voi fi reușit să am o proporție covârșitoare de răspunsuri de acceptare și blândețe la cele din afară și dinăuntru

atunci când atenția la interior va deveni prioritară

atunci când voi înceta să mă plâng de alții

atunci când voi fi învățat bine ce înseamnă să #stai în casa sufletului

atunci când urletul din mine se va reduce la minim

atunci când mă voi fi descotorosit de nevoia de ceilalți

atunci când voi fi ieșit din distrugerea atașamentelor

atunci când mintea își va lua locul care I se cuvine, și spiritul, tronul

atunci când vom fi înțeles că aceasta este fericirea

atunci când vom fi învățat să ne mulțumim cu cât avem

atunci când vom fi învățat să prețuim mai mult cine suntem decât ce facem și avem

Atunci, abia atunci, sunt sigură, atunci, o portavoce va urla în inimile noastre:

 „Gata, este sigur să ieșiți din casă!”

Articolul e scris de Ioana Cătălina Pavel, fondator Școala Mamelor Care Trăiesc Intenționat