Avem prea multe de făcut.

Și curat în casă, și performanță la serviciu, și copii educați și liberi, și relație bună cu soțul/soția, și să citim și creștem („ca să nu rămânem în urmă”), și să ne căutăm și rezolvăm trecutul și să ne preocupăm de prezent și viitor.

Și să avem grijă de planetă, și să avem grijă de bătrâni și să ne implicăm în soarta celor mai puțin favorizați și să ne bucurăm de viață si să practicăm mindfulness și meditație. Sau dacă nu, Yoga sau dacă nu, sport la sală.  

Și să nu uităm că trebuie să mâncăm sănătos.

În fiecare zi apare câte un nou trebuie pe masa alegerilor noastre. Uneori e ceva ce ne-am dorit foarte mult, alteori e ceva ce credem că ne-am dorit, alteori e ceva ce facem unii pentru alții (copii pentru părinți sau părinți pentru copii și e doar un exemplu), alteori e pentru a ne dovedi singuri nouă, alteori e ceva ce am citit de prin cărți sau de pe bloguri sau ceva ce ne vine pur și simplu să facem.

Vrem să facem multe. Multe. Multe.

Până devin prea multe. Până nu mai știm când să ne oprim. Până când mintea o ia înaintea corpului, pentru că ea poate și o ajută și imaginația și uităm că, fără un corp sănătos, suntem pierduți.

Mergem la seminare să învățăm despre practici de calmare a minții, mergem la evenimente să aflăm cum să devenim mai buni, citim cărți să aflăm cum să economisim, dar nu ne oprim să căutăm răspunsul la noi. Acumulăm informație (și ne umplem lista de to do), dar nu ne oprim să ne bucurăm – pur și simplu – de lumina de afară, nu ne oprim să ne bucurăm de noi, așa cum suntem, nu ne oprim din a cumpăra, ci ne spunem că vom face asta după ce adunăm suficientă informație.

To-do-ul zilnic crește și nu se mai oprește, pentru că sunt atâtea lucruri de făcut. Și adunăm și facem și „răs-facem”, până ajungem să ne ardem.

Până nu mai suntem buni de nimic. Iepuizați și fără încredere că mai putem face ceva.

Înainte de a adăuga pe listă, ce-ar fi să tăiem mai întâi?

Înainte de a adăuga ceva la lista asta mare, ce-ar fi să ne dăm un respiro? Ce-ar fi să spunem mai des nu? Ce ar fi să nu mai alergăm după ce face celălalt și să facem doar ce ne place nouă? Ce ar fi să nu ne fie frică că facem prea puține? Și să ne concentrăm pe cele importante pentru noi.

Ce ar fi să nu mai dovedim nimic nimănui?

Ce ar fi să avem încredere în noi că știm ce avem de făcut (fără să ne spună alții) și că ne vom descurca?

Am putea să facem o debarasare a minții și a listei de to do, așa cum facem debarasarea a casei după metoda KonMari. Ce ar fi să adunăm pe o hârtie toaaate lucrurile pe care le avem de făcut (mici și mari), să ne uităm la fiecare și să ne întrebăm:

Îmi aduce bucurie?

Și apoi să trecem la următorul nivel și să punem fiecare „to do” în una dintre grămezile: de păstrat, de donat (aka să inviți pe altcineva să o facă) și de aruncat.

Și abia după aceea să ne apucăm să adăugăm o noutate. Un nou „trebuie” sau un nou „vreau”.

De anul trecut am intrat într-o fază în care vreau să-mi simplific viața. Vreau relații simple și sincere, vreau o casă cu puține lucruri în ea, vreau un job simplu  – în care simplu înseamnă să mă concentrez doar pe ce are un impact mare (în viața mea și a altora). Nu mai vreau să lucrez doar ca să mă aflu în treabă.

Vreau o viață în care nu mă duc doar după mintea mea (care, știți și voi, vrea multe), ci mă aliniez cu tot corpul meu și învăț să accept că nu fac prea puține.

Vreau o viață care să mă scoată din capcana „ Trebuie să fac și aia și aia și aia.” Ca să ajung acolo, învăț să tai tot mai mult.

Și abia după ce tăiem, să adăugăm ceva nou în loc. Poate atunci vom găsi energia pentru ce este important pentru noi.

Tu cum faci față epocii lui Prea mult? Tu ce fel de viață visezi să ai?

PS: acest articol a fost inspirat dintr-o discuție cu O femeie la acest articol.