Te-ai prins vreodată plângându-te cât de greu e? Și cum nimeni nu te încurajează? Și cum toate lucrurile bune necesită efort? Și că banii se fac cu muncă grea? Și că viața în general e frumoasă, dar și grea în același timp? Eu m-am prins și vreau să îți povestesc despre o valiză roșie care mi-a adus o revelație și m-a ajutat să înțeleg unul dintre tiparele de comportament, pe care le perpetuez eu.

***

Într-o zi, într-o discuție pe facebook, comentam cât de greu e să faci bani în România. Îmi construisem mesajul rațional, nu mă plângeam, însă știi ce mi-a sărit în ochi: folosisem cuvântul greu de 3 ori într-un mesaj de câteva rânduri. 

E greu, frate! Se poate face, dar e greu!

Ca să explorez subiectul ăsta, am pus pe o hârtie toate gândurile care mi-au venit apropo de „Este greu!”.

E greu să faci bani. E greu să crești copii. E greu să crești și să te cunoști. E greu să spui Nu. E greu să spui Da, pentru că mori de frică. E greu să vorbești deschis. E greu să ai o viață bună. E greu să simplifici. E greu să te abții. E greu să spui ce te doare. E greu să faci mișcare. E greu să reușești singură…lista continuă cu încă vreo 10 rânduri.

E, și cum am văzut că e un tipar, mi-am propus să îl discut în terapie. Urma să am o ședință de terapie într-o vineri. 

Vineri, în ziua cu pricina, am mers de dimineață la gara Filaret să ridic un colet. Cu metroul + tramvaiul, bucuroasă că am lăsat mașina în Aviației, ajung la gară: ce să vezi, primesc o valiză roșie, mare și, ghici ce, grea.

Cu planurile în cap pentru acea zi (să lucrez din oraș, apoi să merg la terapie), mă gândesc ce să fac cu valiza mare, roșie și grea după mine.

Nu vreau să chem un taxi, pentru că îmi spun că sunt distanțe mici între punctele mele intermediare. Iau valiza în brațe și plec cu ea.

Ajung la stația de tramvai, ard de furie: Geanta asta e chiar grea! Ce naiba să fac?

Tot cu tramvaiul, vine primul răspuns, că n-are sens să îți bați capul cu taxiul, vine și explicația din urmă.

La Unirii o car după mine tot Centrul Vechi (între timp descopăr că are roți, dar tot grea și incomodă e!). De la Unirii, merg pe jos până la Universitate, apoi cu metroul până la Victoriei. Pe acest drum, mă lovește ideea:

– Sunt ca o Cleopatra Stratan, cu o valiză roșie, mare după mine. 

Numai că bagajul meu nu e doar fizic, ci și emoțional. 

Cum e asta ca în ziua în care eu îmi propun să vorbesc în terapie despre tiparul meu cu „greul”, să car după mine o geantă roșie și grea toată ziua? 

Mai mult de atât, a fost decizia mea să car acea geantă!

Aici intervine revelația zilei:

Pentru că eu cred că viața este grea și că e nevoie să muncești ca un cal ca să ai o viață bună, deciziile pe care le iau vin ca o continuare a acestei idei. 

Eu aleg, de cele mai multe ori inconștient, să îmi fac viața grea. Nu iau taxiul, ca să car valiza după mine. Nu mă bag în proiecte ușoare, ca să simt că muncesc. Nu iau ajutor la curățenie, ca să le fac pe toate singură. Și culmea: apoi mă plâng că viața este grea. 

Îmi alimentez singură acest tipar. 

Ce tipare perpetuezi tu?

Pornind de la ideea asta, m-am gândit să explorăm împreună care sunt tiparele pe care ți le alimentezi tu.

Ce poveri îți pui în spate și ce cari cu resemnare? Crezi cumva că banii se fac greu și respectiv te simți neîndreptățită să iei bani pe munci ușoare? Crezi cumva despre tine că nu te descurci singură și atunci cauți să îți dovedești că nu poți (băgându-te în proiecte necunoscute, care te duc la eșec sigur)? Crezi cumva că banii sunt ochiul dracului și te ferești de ei, în loc să îi atragi? Crezi cumva că nu meriți o viață ușoară și simplă și faci tot ce poți (inconștient, desigur) să o complici cu relații nepotrivite, cu haine multe, cu sarcini pe care ți le iei peste cap?

De când explorez tiparul meu, mi-am dat seama că îmi fac viața grea și prin decizii care aparent nu au nicio legătură cu acesta. Mi se întâmplă să las lucrurile pe ultima sută de metri, mă apuc de ele abia când ard.

Oare e vreo legătură între această decizie (inconștientă, uneori) și sentimentul de neputință pe care îl am la sfârșit?

Uite ce viață grea am, mereu trebuie să mă chinui, să mă grăbesc!

Deciziile mele și acțiunile zilnice îmi alimentează senzația de „viața e grea” și continui să le fac pentru a-mi confirma asta și pentru a nu ieși din acest cerc vicios.

Până într-o zi când, datorită unui geamantan roșu, ies.

Dacă lucrurile sunt așa simple pe hârtie, de ce perpetuăm totuși tiparele? 

Creierul uman are nevoie de sens în orice face. Ca acel tipar să aibă un sens, luăm decizii și acționăm conform cu acel tipar. Și apoi vine rezultatul: viața este grea, în cazul meu. Și apoi iar ne aliniem deciziile cu acest tipar, ca să capete sens.

Un alt motiv: creierul uman salvează energie și îți arată (în conștient) doar informația pe care tu ai nevoie să o procesezi. Unele tipare rămân în inconștient până ești pregătită să le vezi. Mi-a plăcut acest studiu care spune că gândurile pe care le vedem sunt ca un iceberg – la suprafață, în conștient, iese doar vârful (informația esențială pentru un anumit moment dat), iar restul ghețarului râmâne în profunzimi, în inconștient.

Și mai e ceva.

Tiparele au să ne învețe ceva. Repetăm și repetăm aceleași lucruri, până vedem legătura dintre ele și atunci suntem pregătiți să le schimbăm. E ca și cum un bebebeluș aruncă o jucărie pe jos. O aruncă neostenit (spre disperarea adulților), până înțelege ce se întâmplă, ce nu se întâmplă și face legăturile dintre evenimente, apoi învață lecția și își mută atenția în altă parte.

Dincolo de motive și concluzie

Ca să putem să vedem tiparele pe care le perpetuăm (fie că sunt legate de bani, de organizare a casei, sau de viață în general), e important să ne oprim să ne întrebăm:

Ce observ aici? Mi s-a mai întâmplat asta? Cum am reacționat data trecută în așa situație? De ce mi se întâmplă același lucru de fiecare dată? Sunt onestă cu mine? Care e partea mea aici? Pot să fac ceva ca să schimb?

Aș pune accent, în primă fază, pe a fi onestă cu tine și a rămâne conștientă la lucrurile care vin în viața ta.

Știi cum se spune că toate lucrurile vin cu un sens? Eu am ajuns să cred asta.

Tu ce tipare perpetuezi în viața ta?