Despre Cella Serghi şi despre romanul ei de debut – Pânza de păianjen – am aflat recent de la o prietenă. Nu mai auzisem până cum de ea şi abia mai apoi am aflat că a fost contemporană cu mari scriitori români ca Liviu Rebreanu, Camil Petrescu. Ea era abia pe cale să devină romancieră când Liviu Rebreanu deja publicase Ion, la care apropo a lucrat 13 ! ani, şi totuşi…poate ar fi fost frumos să aflu mai devreme de ea.

Pânza de păianjen e povestea unei tinere Diana, o tânără frumoasă şi inteligentă căreia toţi îi prezic încă din copilărie un viitor strălucit, dar care se pierde între mai multe iubiri zbătându-se mereu între a fi cu bărbatul calm, determinat şi puternic, care îi oferă doar siguranţă şi speranţa că va avea un viitor mai bun şi a fi cu bărbatul firav, mereu melancolic, care nu ştie ce vrea de la viaţă, dar care îi oferă iubire, romantism, trăiri şi retrăiri.

Însă nu Iubirea m-a făcut să scriu despre această carte, mai exact nu iubirea dintre femeie şi bărbat, ci relaţia dintre Diana şi tatăl ei. O relaţie frumoasă, profundă şi reciprocă pe care aceasta a conştientizat-o şi a înţeles-o abia după ce tatăl ei a murit. Aşa cum de multe ori ni se întâmplă – ne dăm seama de valoarea relaţiilor pierdute, abia după ce le-am pierdut.

Mulţi copii, ajunşi la maturitate, au alte idei despre viaţă, despre ce e corect şi frumos şi privesc de multe ori cu scepticism părerile părinţilor, ignoră sfaturile acestora susţinând în gura mare că s-au schimbat vremurile. Vremurile într-adevăr se schimbă, dar valorile de bază pe care le propovăduiesc părinţii rămân de multe ori la fel de adevărate, profunde şi de neclintit. Ce am mai observat e că de cele mai multe ori atunci când nouă ni se pare că părinţii noştri sunt ridicoli, cei din jur îi percep a fi interesanţi şi chiar simpatici. Deci va daţi seama cât de lipsită de logică este această frică.

Fragmentul de mai jos m-a făcut să înghit în sec şi să-mi promit că mă voi lupta cu frica asta urâtă şi nenaturală, care îmi fură din bucuria unor clipe unice:

” – Fata mea.

Doctorul a ridicat privirea puţin surprins, mi-a zâmbit binevoitor, s-a înclinat vag.

– Băiatul e ofiţer, a mai şoptit tata, destul de nedesluşit, aproape de neînţeles şi întinzând gâtul spre măsuţa de noapte: Arată fotografia!

În sertar, acolo, era, printre cutiile cu buline, sticluţe şi vată, o fotografie a lui Nicu în haine de sublocotentent. Am şovăit o clipă, apoi am închis sertarul şi am spus:

– Nu e…Poate a luat-o mama…

Cu ochii tulburi, vinovaţi, contrariaţi, tata a repetat că să înţeleagă doctorul:

– Nu e.

M-a durut cumplit privirea aceea. Am regretat chiar atunci, am regretat de moarte fapta mea. Mi-a fost ruşine de mine. De ce n-am arătat fotografia dacă tatii îi făcea plăcere, dacă-i mai putea face plăcere ceva? De ce n-am arătat fotografia? E o întrebare de care nu mai pot scăpa şi e ca o arsură de fier rosu pe rană de câte ori îmi vine în minte. N-am putut în clipele acelea, care erau cele din urmă, să trăiesc numai pentru el, să-l iubesc atât, încât să nu mai existe nimic în afară de dragostea mea pentru el, de suferinţa lui, de suferinţa mea faţă de copilul care devenise omul cu părul cărunt? Ştiu azi că aş fi arătat fotografia fratelui meu dacă tata ar fi vrut să se fălească faţă de bătrânul profesor, care părăsise patul lui cu câteva minute înainte. Dar acum în faţa mea se află un bărbat a cărui apariţie mă tulbură, ale cărui mâini minunate mă atrăgeau, mă depărtau de la singura preocupare care mi-era îngăduită. Femeie şi frivolă, am avut cruzimea să-l privesc pe sfântul acela, care ardea că o lumânare aproape consumată, din care nu se mai vedea decât o flăcăruie, cu preocuparea de a nu fi ridicol, fiindcă era tatăl meu şi, prin el, aş fi devenit ridicolă eu.

Ce bucurie ar fi avut tata dacă aş fi arătat fotografia! Ar fi fost ultima şi poate cea mai mare din viaţa lui. Cu atâta greu îşi văzuse feciorul cu un rost, fie şi altul decât cel visat (tare ar fi vrut să aibă băiat inginer), cu atâta trudă câştigase banii pentru şcoală de ofiţeri. Şi singura recompensă acum ar fi fost această fotografie. „

Ce mi-a mai plăcut mult la această carte e că în postfaţă, scriitoarea povesteşte despre cum a început această carte, despre ce a determinat-o să scrie şi aşa am aflat că povestea se bazează pe istoria vieţii ei, însă e mai mult decât atât, e mai mult decât o înşiruire a trecutului propriu.

„”Este o mare deosebire, spune Tudor Vianu, între a-ţi aminti un fapt oarecare al trecutului păstrat în depozitele memoriei şi altceva a simţi erupţia în conştiinţă a trecutului tău pulsând încă de viaţa de altădată.”, îşi aminteşte autoarea.