Pentru ultima (cea mai recentă, adică) întâlnire a clubului de carte, am citit „Luminița, mon amour” de Cezar Paul-Bădescu. Deși la prima vedere pare o carte foarte ușoară, mi-a dat mult de gândit. Am descoperit-o în profunzime, pentru că, la întâlnire, am avut ocazia să discutăm direct cu autorul. Și am privit și filmul „Ana, mon amour”, la baza căruia stă cartea. Despre întâlnirea de la clubul de carte o să scriu separat, acum las aici notițele mele cu ce am rămas din „Luminița, mon amour”, în același format: ce mi-a plăcut, ce nu mi-a plăcut, ce am învățat din „Luminița, mon amour” și cum m-am simțit când am citit cartea asta. Am lăsat notițele într-o formă brută, ca să păstrez senzațiile din momentul citirii. Există spoilere!

Ce mi-a plăcut:

• Stilul franc, cu umor și faptul că autorul spune pe față ce urmează să facă cu povestirea.
• Imaginile de la spitalul nr. 9 (am aflat, la întâlnire, că unul dintre subiectele pe care a vrut să le atingă autorul este situația oamenilor bolnavi de boli mintale, voi scrie mai multe în articolul dedicat).
• Scena în care urcă amândoi la baraj. Am fost acolo cu ei și am simțit cum nebunia se transmite.
• Amintirile din cămin, mi-au adus aminte de viața mea în căminul studențesc.
• Imaginile vii (din casa părinților Luminiței, din cămin, din tren, din spital, din biserică)
• Email-ul de început m-a dus cu gândul că vorbește cu o nouă cucerire. Abia la sfârșit mi-am dat seama că vorbește cu Luminița. M-a surprins plăcut întorsătura asta.
• Finalul și felul în care s-a închis cercul.

Ce nu mi-a plăcut:

• Cum a povestit experiența pe care a avut-o cu biserica. Stilul scrierii a devenit sobru, ca de eseu. Am simțit că vrea să mă convingă de ceva și nu m-a mai interesat. Am răsuflat ușurată, când a revenit la stilul simplu și ironic.
• Aș fi vrut să aflu mai multe detalii despre cum s-a simțit el după divorț.