La clubul de carte de luna trecută am discutat despre „Domnul cu coasa” de Terry Pratchett. Nici o recenzie (dintre cele pe care le-am citit în română) nu m-a pregătit pentru ce avea să îmi ofere cartea asta. Am prins ideea că e fantasy, dar am crezut că singura chestie fantasy o să fie că moartea devine om. În realitate, am primit două lumi. O lume în care Moartea devine om și se împrietenește cu Miss Flitworth, o văduvă înstărită. Moartea, devenită Bill Door, se angajează la această femeie pentru a-și trăi ultimele zile rămase. Și o a doua lume – cu vrăjitori, vârcolaci, vampiri și alte orătănii – în care vrăjitorul Windle are 130 de ani și stă să moară, doar că nu poate să moară pentru că Moartea tocmai s-a retras.

În prima poveste, Moartea încearcă să înțeleagă omenirea și chiar să o salveze. În doua poveste, vrăjitorul Windle își găsește sensul vieții și, împreună cu prietenii săi, vrea să salveze orașul și oamenii de o forță nemaivăzută, care îi atrage ca un magnet. Nu spun mai multe că și așa dau multe spoilere! Poveștile se împletesc, nu sunt separate. Abia începe una, că te trimite la cealaltă și abia mai ții ritmul dialogurilor…

În clubul de carte despre Domnul cu coasa am scos la iveală 3 teme mari – Moartea, Timpul și Credința.

Moartea e la fel pentru toți

Săraci, bogați, vrăjitori, șoricei, copaci, coase, pentru toți și pentru toate lucrurile moartea e una. Moartea e supremă și vine la toți mai devreme sau mai târziu. Mi se pare amuzant cum noi, oamenii, ne ascundem de adevăr și ne gândim la Moarte doar când e în fața noastră. Și chiar și atunci, speranța moare ultima. Miss Flitworth (gazda lui Bill Door, Moartea) spune că ne-am trăi altfel viața dacă am ști cât mai avem de trăit. Am trăi mai bine. Moartea zice că nu e așa, că nu ne-am bucura de viață nici atâta. Eu însă m-am gândit imediat la oamenii care află că sunt bolnavi de cancer. Am auzit multe povești inspiraționale cu oameni care s-au reinventat după ce au aflat vestea asta cumplită. Nu știu cum e. Tu ce crezi?

Eu nu stau să mă gândesc prea mult la moarte. Nu la moartea mea, cel puțin. Uneori mi-e frică pentru copiii mei, alteori pentru părinți, dar cum ar fi dacă aș ști exact cât mai am de dus? Să zicem că așa ar fi de când lumea. De fapt, noi știm că avem un timp limitat. Știm că fiecare zi poate să fie ultima, doar că nu vrem să recunoaștem asta. Ne e mai ușor să ne îmbătăm cu ne-adevăruri. Nu o lua ca pe o notă tristă, pentru că nu e. Cartea asta chiar m-a ajutat să înțeleg că moartea e firească. Nu e firesc să vină devreme, numai că nimeni nu e ferit de asta și ar trebui să trăim fiecare zi ca și cum ar fi ultima. Cu sens, desigur, nu dând în dependențe.

Tu ești un schelet?

Mi-a plăcut comparația dintre cum vedem noi moartea și cum o văd copiii. În Domnul cu Coasa, Moartea devine om, trece de la eternitate la timp limitat, dar tot un schelet rămâne. Umblă printre oameni, învață să se comporte ca ei și aproape că îi reușește, dar tot e doar os gol. Adulții cu care intră în vorbă observă că e ceva ciudat la el, dar numai copiii îl numesc pe nume – Tu ești un schelet? Asta îmi arată, încă o dată, cum ne ascundem de adevăr, deși adevărul e gol-goluț în fața noastră. Revenind la cum văd copiii moartea, cred că o văd firească și naturală, până le insuflăm noi ideea că moartea e frică. Moartea e și multă durere, nu neg asta, și copiii simt și ei durerea. Dar nu cred că ar trebui să însemne frică. Ar trebui să ne fie mai degrabă frică de timpul pe care îl pierdem decât de moarte. Care oricum vine.

Mi-a plăcut mult că autorul a încercat să ne împrietenească cu Moartea, a prezentat-o blândă, naturală, umană, poate chiar prea umană – ăsta e și motivul pentru care e înlocuită.

Timpul e relativ

Numai într-o carte fantasy poți să realizezi ce înseamnă timpul pentru un pin care trăiește mii de ani. Dar și pentru o insectă care moare în 24 de ore. Timpul înseamnă fiecare moment care se scurge, depinde de noi ce facem și cum ne raportăm la el. Tuturor fetelor din club le-a plăcut partea asta. Pe mine, însă, mă duce la aceeași întrebare: Dacă ai avea o clepsidră în mână (personajele din povestea asta au) cu tot timpul tău, cum l-ai folosi? Te-ai mai preface că nu vezi cum trece? Sau ai aprecia fiecare fir de nisip care ajunge în partea de jos a clepsidrei?

Cred că paralela dintre cele două povești are scopul să compare soarta vrăjitorului Windle și a lui Bill Door, Moartea. Windle ar fi trebui să moară și a mai primit un pic de timp. Moartea ar fi trebuit să fie veșnică și a primit și ea timp. Doar că invers – a primit timp limitat. Și ambii au găsit sens abia după ce s-a întâmplat schimbul ăsta. Ironic, nu-i așa? Cum ar fi să trăiești 130 de ani (cât a trăit Windle) și să găsești sens în viață abia când ești pe timp împrumutat? Dar cum ar fi să trăiești 130 de ani și să îți dai seama în ultimele zile că nu ți-ai găsit deloc sensul vieții (lăsând la o parte fantezia, noi nu avem parte de timp împrumutat)? Mda, cred că ar fi destul de amar.

Credinţa este una dintre cele mai puternice forţe organice din multivers

Unul dintre cele mai frumoase citate din carte (și sunt mai multe, chiar dacă la prima vedere pare să fie o carte superficială) e despre credință. Citatul spune așa:

Credinţa este una dintre cele mai puternice forţe organice din multivers. S-ar putea să nu fie în stare chiar să mute munţii din loc. Dar poate crea pe cineva care e în stare.
Oamenii înţeleg exact pe dos. Ei cred că funcţionează invers. Cred că secvenţa este mai întâi obiectul, apoi credinţa. De fapt, merge în celălalt sens.

M-a atins destul de tare citatul ăsta. În primul rând, pentru că nu am stat niciodată până acum să mă gândesc la asta și îmi plac foarte mult cărțile care mă fac să mă gândesc la lucruri nemaigândite. Na, că am întors-o. 🙂 În al doilea rând, mi-am dat seama că dacă îi dau dreptate autorului, atunci baza multor religii devine, deodată, foarte șubredă. Omul simte nevoia să creadă în ceva, plăsmuiește obiectul credinței și acum are în ce să creadă. Mda. Nu sunt pregătită să spun dacă sunt de-acord sau nu (pentru că asta mi-ar da peste cap anumite convingeri), dar uite că nu mă așteptam să primesc astfel de învățăminte din cartea asta.

Gânduri de final și mulțumiri

Cu toate astea, nu pot să spun că a fost o carte foarte îndrăgită. Unor fete nu le-a plăcut umor lui Terry Pratchett, alte fete nu s-au simțit confortabil să citească despre moarte, nici măcar în forma asta amuzantă, unele nu au îndrăgit lumea vrăjitorilor (prea deșănțată era și îți cerea prea multă atenție ca să o înțelegi). Eu însă am simțit că e o carte care ne-a dat mult de gândit și am apreciat foarte mult umorul lui Terry Pratchett. Parcă aș mai citi ceva de el, din aceeași serie Discworld. Găsești aici și un interviu cu autorul  – m-am bucurat să descopăr un om cald și plin de umor și în viața reală. Și închei articolul cu gluma (din carte) care mi-a plăcut cel mai tare:

— Ce a fost asta?
— E un baubau, spuse Windle.
— Parcă îi găseai doar în dulapuri şi alte chestii? strigă Ridcully.
— El a ieşit din dulap, zise Reg Sabot cu mândrie. Şi s-a găsit pe sine însuşi.

Mulțumesc Editurii Litera pentru cartea de luna asta  – Despre Imunitate (luna asta o dăm pe Non-Fiction) – Marina este câștigătoarea. Mulțumesc și gazdei noastre – biblioteca Emil Gârleanu!

Următoarea întâlnire a clubului de carte e pe 26 Aprilie, la 10:30, la biblioteca Emil Gârleanu și vorbim despre „Marele Plan” de Stephen Hawking și Leonard Mlodinow. Tema lunii e Non-Fiction. Participarea e gratuită, dar te aștept cu un mail la adresa de la contact, pentru înscriere. Dacă vrei să afli ce mai discutăm la clubul nostru de carte, abonează-te mai jos. Mulțumesc!

Photos by Pixabay.com