Amân să dau telefoane importante, amân să mă trezesc dimineața, amân să am discuții grele, amân deciziile importante, amân să slăbesc, amân să fac mișcare, amân tot lucrul pentru ultima clipă, amân să îmi sun părinții, amân să dorm. De când mă știu, amân. Am tot amânat până anul ăsta, când am descoperit cât de tare e să NU amân.

34 de ani am trăit cu impresia că așa trebuie să fie și că frica (mai bine zis, agonia) aceea că n-o să reușesc e o frică normală și că altfel nu se poate. Aveam impresia că așa e toată lumea, că e ok ce fac atâta timp cât nu încalc termenele stabilite.

Îmi spuneam așa:

Dacă reușesc să răspund la timp, să mă descurc bine la examene, să îmi fac sarcinile fix la timp, dar fix, nicio secundă înainte, atunci e ok. Ce contează că mă chinui, e doar treaba mea cum mă simt!

Eu, cea care nu mi-am imaginat vreodată că pot să fac lucrurile din timp, că pot să stau relaxată înaintea unui deadline, am ajuns la concluzia că:

E foarte fain să nu fug cu limba scoasă ca un câine, cuprinsă de frica că n-o să reușesc.

Când nu am mai mers pe făgașul obișnuit

În vacanța din Olanda, nu am intrat deloc pe Facebook, nu am lucrat pentru blog (înainte să plec, am programat să se publice câteva chestii), însă, am lucrat un pic pentru Cireshel. Urma să am o discuție pe skype, pentru care trebuia să mă uit la niște materiale video și să pregătesc întrebări. Discuția urma să fie într-o vineri. Eu, luni, tot în acea săptămână, mi-am pus în plan să văd marți video-urile, miercuri să fac întrebările, joi să le vorbesc cu cineva, ca vineri să le am în varianta finală. Erau niște lucruri relativ simple, pe care puteam să le fac lejer, după ce adorm copiii.

Ajung marți seara, culc copiii, iau tableta și primul lucru care îmi vine e să…pornesc un episod din Casual, un serial pe care am început să îl urmăresc în vacanță. Știam că am de lucru și nu uitasem ce mi-am planificat, doar că serialul mă atrăgea (mult) mai mult, pentru că îmi oferea nițică relaxare.

Mă uit azi la seriale și las totul pentru mâine. Reușesc să fac totul într-o seară, voi fi ceva mai încordată, dar azi o să am parte de relaxare. Merit niște relaxare!

Am rezistat și nu am mers pe făgașul obișnuit, pe care l-am urmat atâția ani de zile. Am lăsat serialul pentru altă dată și m-am apucat de treabă. Miercuri am făcut la fel. Joi am avut o pre-discuție, iar vineri, înainte să înceapă discuția aceea importantă, m-a cuprins cea mai mare ușurare:

Cât de tare e să fii pregătit cu mult timp înainte, să îți dai timp să te gândești la ce ai pregătit sau la ce ai decis. Cât de tare e să NU amâni!

Oameni buni (care suferiți de aceeași boală că mine), cheia e în planificarea și respectarea termenelor proprii. Facem liste, ne fixăm termene, dar renunțăm foarte ușor la ele, pentru că sunt puse tot de noi, nu de vreun șef sau de o autoritate. Ei bine, termenele puse de noi ar trebui să aibă aceeași importanță. Iar procrastinarea – amânatul asta are și un nume, cred că știați – e o boală care are leac.

Leacul e în noi și constă în a planifica, a ne organiza și, mai ales, a face ceea ce ne-am propus. Fac liste de mult timp, îmi pun și termene de ceva timp, dar abia de anul ăsta am început să respect ce îmi stabilesc și se văd rezultate.

Ok, și e doar atât? Cum să nu amân?

Nu există o formulă care să dea roade peste noapte. Totuși, sunt niște lucruri pe care le-am observat la mine și le voi pune mai jos. Pot fi un punct de pornire pentru cei care vor să-și schimbe perspectiva. Pentru că e o schimbare de perspectivă – de la „așa sunt eu și fac ce pot cu asta” la „eu pot asta, totul depinde de mine și de prioritățile mele”.

Am conștientizat motivele care stau în spatele amânării.

Amân din cauza că mi-e frică de ceea ce urmează. Amân pentru că vreau distracție/ răsplată imediată. Amân pentru că mi-e frică de necunoscut. Amân din comoditate. Amân pentru că mi-e teamă că n-o să mă descurc. Cel mai aiurea mi se pare când amân de frica pentru ce urmează, pentru că asta nu mă ajută să scap de ceea ce mă tem. Amânatul doar îmi prelungește agonia de dinaintea schimbării sau a noului și atât.

Asta m-a ajutat, dar nu a fost suficient.

Am prioritizat și am făcut ce aveam pus pe listă. Am început chiar în secunda aceea.

Schimbarea a venit doar atunci când am făcut ce mi-am pus în plan.

Am făcut cele mai importante lucruri dimineața sau în prima parte a zilei.

Citisem la cineva că și-a propus ca, în fiecare dimineață, până la 10, să își îndeplinească cea mai importantă și dificilă sarcină din ziua respectivă. Am încercat și eu asta și a fost o descoperire wow. Cel mai tare e că, atunci când mă țin de regula asta (și la ora 10 am tăiate deja câteva lucruri din listă), ziua întreagă e mult mai bună, pentru că am încredere că pot și că totul depinde de mine. E aur curat acest sentiment.

Am prins curaj și încredere că pot să fac, că totul depinde de mine.

Procrastinarea vine de mână cu o încredere scăzută în propriile forțe. Trăiești toată viața cu impresia că așa ești tu și că nu prea ai control asupra lucrurilor. Oricât ți-ai spune că trebuie să ai încredere în tine, încrederea nu crește. Prinzi aripi doar când trăiești sentimente ca cel de mai sus. Când vezi, pe piele proprie, cât e de fain să fii pregătit din timp și când știi că lucrurile sunt așa doar datorită ție.

Gânduri finale și câteva resurse în plus

Acuma, să nu credeți că m-am vindecat de tot într-un an. Că nu mai amân deloc. Că toate lucrurile îmi merg ca pe roate. O fac în continuare. Uneori, îmi pare rău, alteori, accept situația așa cum e ea. Sunt încrezătoare, însă, că pe viitor amânatul și lucratul cu sufletul la gură vor fi situații de excepții, ci nu rutina de zi cu zi a vieții mele. Să vedeți atunci cât de bucuroasă o să fiu!

Dacă vă interesează subiectul, vă recomand un TED Talk cu Tim Urban, un „procrastinator” amuzant, care vă poate pune pe gânduri:

Dacă v-a plăcut, vă recomand și articolele lui pe tema asta: