Primul an de pandemie ne-a afectat crunt. Și când zic „ne-a” mă refer fix la familia mea. Din maximă fericire, nu am pierdut niciun om din familia extinsă, până acum cel puțin…
Nu am pierdut salarii, ba chiar ne-am crescut ușor veniturile datorită activității mele.
Inclusiv bunicii mei de 89 de ani au supraviețuit Covid-ului.
Dacă ar fi să tragem linie, nu am avea de ce să ne plângem.
Și totuși…
Am zile când îmi vine să plâng doar pentru că ai mei copii țipă. Am zile când nu m-aș mai ridica din pat de oboseală. Am zile când mă simt o impostoare, pentru că nu reușesc să mă bucur de viață și viața mea numai simplă nu se simte acum…
Inclusiv în unele interviuri pe care le-am avut lunile trecute m-am prins că vorbesc din vieți…anterioare. Din viața de dinainte de pandemie când puteam să planific urmatoarele săptămâni, când știam programul copiilor de dinainte, când puteam să îmi calculez puterile și energia, când nu eram depedentă de telefon (sau cel puțin nu pentru a acoperi o durere), când nu eram anxioasă.
Din viața de dinainte, când știam ce e aia predictibilitatea.
Acum nu mai știu și nu mai sunt sigură de nimic. Am căpătat – nu datorită pandemiei, ci procesului meu de cunoaștere – ceva mai multă încredere în oameni și umanitate, am lăsat deoparte (încă un pic) presiunea.
Dar incertitudinea care ne paște de peste un an, epuizeala psihică și cea fizică sunt acolo.
Când avem norocul să prindem câte o lună predictibilă cu școala și grădinița copiilor (sunt ambii la stat) e ca și cum primim un cadou mare, pe care nu-l putem duce.
In casă avem mai puține lucruri, devin mai bună la a-mi alege ce e esențial pentru mine și pentru blog (de nevoie, nu de voie) – asta apropo de simplificare. Sunt mai conectată cu ce se întâmplă acasă și în casă, dar…nu-mi găsesc locul și liniștea.
Nu, nu am trecut cu bine, deși am învățat niște lecții…
Nu, nu am trecut cu bine prin perioada asta. Nu, nu am o viață simplă acum, deși am învățat niște skill-uri de viață.
Nu, nu sunt o învingătoare în lupta cu pandemia, deși chiar acum câteva zile ziceam într-un interviu despre mine că sunt o persoană optimistă.
Am învățat niște lucruri din provocările pandemiei, dar aș fi preferat să nu am nimic de învățat.
Sunt o persoană care are o capacitate incredibil de mare de a se bucura de lucrurile mici și simple. Și am continuat să mă bucur de mici lucruri și în pandemie.
Dar atât.
Adevărul e că am ramas fără puteri după primul an și ceva de pandemie.
Adevărul e că pandemia m-a învățat niste lucruri (cum ar fi puterea de a face Yoga), dar mi-a și adâncit și răscolit niște răni uitate (cum ar fi frica de abandon, frica de singurătate, sentimentul de inadecvare).
Ce obiceiuri bune m-au ajutat totuși până acum?
M-a ajutat mult de tot mișcarea. Anul trecut am început să fac mișcare cu un antrenor personal (online), apoi s-a prins de mine Yoga și de atunci, Yoga mă ajută mult să îmi readuc starea de pace.
M-au ajutat mult de tot prietenele mele. Un lucru bun de câțiva ani e că am învățat să fiu foarte sinceră cu prietenele mele și să spun prin ce trec. Asta după ce ies din izolarea pe care mi-o impun în primă fază… 🙂
M-a ajutat mult de tot terapia, anul trecut. Am avut o perioadă foarte grea cu insomnii și doar datorită terapiei am reușit să ies de acolo. Și acum am nopți în care dorm foarte prost, dar atunci a fost grav – câte 4-5 nopți pe săptămână nu reușeam să dorm.
M-a ajutat mult să ies ocazional fără copii și perioada de 2 săptămâni de la sfârșitul anului 2020 când am lăsat copiii la mama și am stat doar cu soțul meu.
M-a ajutat și muzica. Playlist-ul ăsta a devenit ca o ancoră emoțională. Cum îi dau play, cum mă simt ceva mai relaxată.
M-a ajutat să nu mai lucrez nopțile și spre ora 22-23 să merg la culcare.
Lucrul cu mâinele și curățenia prin casă iarăși mă ajută.
Și mă ajută nespus de mult scrisul în agendă (nu o fac cu sfințenie în fiecare zi, dar o fac când am nevoie și scot multe lucruri nefolositoare din mine)
Ce am de gând să fac mai departe, în al doilea an de pandemie?
Să nu pun presiune pe mine și să-mi accept căderile din obiceiuri bune ca pe ceva uman.
Să nu mă mai judec prin prisma de „cum înainte puteam să fac X lucru și acum nu mai pot” (un exemplu dureros e ca înainte mă jucam cu drag cu ai mei copii și acum nu mai am răbdare și mă joc cu ei mult mai puțin).
Să-mi dau timp să mă refac și să mă las să zac în zilele când nu-mi vine să mă ridic din pat.
Să nu mă compar cu alte femei care se descurcă mai bine. Fiecare are „lupta” ei.
Să nu mai pun presiune să dau bine, când eu sunt varză. Fac asta uneori în discuțiile cu prietenele mele…:)
Să stau doar cu soțul meu o perioadă, iar pe copii să îi ducem la bunici.
Să mă înconjor de mulți oameni buni și faini (nu trebuie să îi caut prea mult, trebuie doar să le dau un mesaj 🙂 ).
Să las timpul să-și facă efectul.
Sunt prea mulți „Să” odată, însă îi las așa cum sunt, au ieșit probabil cu un scop anume.
Cel mai important e: fără presiune.
0 Comentarii