Pe mine perioada asta m-a încercat pe mai multe părți – toate tiparele pe care le-am descoperit în terapie acum au reapărut și s-au manifestat pe toate planurile vieții mele (blog, cu copiii, în relația cu soțul meu și cu alți oameni dragi). Am început să mă victimizez mai mult, am început să fiu mai nesigură cu ce fac pentru blog, am început să mă duc în diverse comportamente care nu-mi fac bine (cum ar fi mâncatul pe fond emoțional).
Totuși sunt câteva lucruri la care am văzut îmbunătățiri.
A trebuit „fără să vreau” să intru în profunzime ca să văd:
Oare de ce nu pot să dorm? Oare de ce mă deranjează replica asta atât de tare? Oare de ce nu mă pot acomoda cu noua situație? Ce trezește în mine situația asta, de ce și ce fac cu ea?
Tot în perioada asta am reflectat la viață: Ce înseamnă viața pentru mine? Ce este esențial pentru mine? Ce îmi trebuie ca să mă simt împlinită?
Pe scurt, perioada asta a fost o perioadă foarte bună de explorare. Așa mi-am dat seama că sunt unele lucruri la care nu merită să ne întoarcem.
Nici eu, nici noi ca familie, nici tu, nici nimeni.
La agitație
E atât de bine să ne trezim în ritmul nostru, să nu ne grăbim pentru grădi/școală, să nu stăm în coadă dimineața la intrare în oraș. Să stăm în pat cât vrem, să mâncăm mic dejunul în tihnă, să dormim la prânz (eu dorm uneori cu fetița mică).
M-am gândit des în perioada asta cum să facem să nu mai revenim la acea agitație.
Adevărul e că acea agitație ne afectează mai mult decât vrem să recunoaștem în vremurile noastre bune.
O luăm ca și cum așa e viața, cu gălăgie, nervi în trafic și multă grabă.
Dar nu e.
Viața e așa cum ne-o construim noi.
Facem alegeri și atunci când credem că nu avem nicio alegere.
Inclusiv când alegem să ducem copiii la școală/grădi cu mașina în fiecare dimineață la câte-o oră depărtare. Inclusiv când nu alegem și lăsăm lucrurile de la sine, tot o alegere facem – alegerea de a nu face nici o alegere și de a nu ne asuma responsabilitatea și schimbarea.
Pentru noi una dintre opțiuni ar fi să ne mutăm mai aproape de școala copilului. Asta înseamnă să renunțăm la curte, să renunțăm la spațiul pe care îl avem la casă, să renunțăm la liniștea de la țară. Va fi o decizie grea, pentru că ne e bine unde suntem, însă chiar merită să stăm 50 min pe zi pe un sens către job/grădi/școală?
La a cheltui bani în stânga și-n dreapta, peste ceea ce îți permiți
Criza asta i-a prins nepregătiți pe mulți oamenii.
Unii oameni au rămas fără venituri, alții au avut scăderi de venituri, însă cel mai mult au suferit (cred eu) cei care nu au avut niciun leu pus deoparte și cei care sunt obișnuiți să cheltuiască peste ceea ce își permit.
A-ți permite pentru mine înseamnă să ai cel puțin un colac de salvare (un fond de urgență cel puțin și unul de siguranță) și apoi să îți satisfaci toate poftele vieții.
Atâta timp cât ești sănătos (tu și ai tăi) și ai economii care să îți asigure un trai cel puțin minim, ești ok.
E greu în continuare (mental nu cred că a fost ușor pentru cineva), însă știi că poți să îți iei gândul de la mâncare și acoperiș și să te concentrezi pe altele, la fel de importante.
La cumpărăturile de dragul comparației
Pentru a câta oară în viața asta mi s-a confirmat că avem nevoie de puține lucruri ca să fim ok (certitudine, sănătate, familie/oameni dragi, pasiune pentru ceea ce facem, restul sunt detalii).
Când am fost nevoiți cu toții să stăm acasă, ne-am dat seama că nu prea mai contează mașina pe care o conduci, nu prea mai contează pantofii de firmă (poate doar dacă sunt super comozi), nu prea mai contează cât dăm în fiecare lună pe înfrumusețare.
În fața vieții și a morții suntem toți egali.
Acuma nu zic că detaliile mici nu contează (un prânz excelent la un restaurant chiar poate să îți facă viața mai frumoasă), însă nu contează să fii în rând cu lumea, mai ales când tu vrei să fii altfel. Cel mai bun indicator pentru o cumpărătură ar trebui să fie nevoia și dorința noastră. Nu dorința altuia, nu trendurile, nu ce e la modă.
Pentru că la un moment dat, apa trece și pietrele rămân. Și tu cu ce rămâi?
La a ne aglomera viețile cu lucruri
Pentru că lucrurile nu ne fac fericiți. Punct.
E dovedit științific că materialismul îți erodează fericirea.
Lucrurile te încarcă. Trebuie să ai grijă de ele, îți consumă timp prețios, îți consumă starea de bine, dacă sunt prea multe și te copleșesc. Bucuria e în lucrurile simple: în oameni, în natură, în a face ceea ce îți place, cu cine îți place. Renunță la lucrurile inutile și recâștigă un pic de viață pentru tine. Începe cu ceea ce e în controlul tău, cu a elimina lucrurile inutile. Apoi nu mai cumpăra altele.
Fii atentă cu tot ceea ce îți intră în casă și în viață. Meriți o viață liberă.
La a face ce nu ne place, cu cine nu ne place
Pentru mine perioada asta a fost o confirmare că nu are niciun sens să ne pierdem viața lucrând la ce nu ne place.
Serios, eu o văd ca pe o pierdere.
Fiecare dintre noi are un potențial pentru o anumită activitate (eu de exemplu mi-am descoperit pasiunea pentru scris de vreo 4-5 ani, la început am scris doar pentru că mi se părea cool, apoi mi-am dat seama că îmi place taaare).
E păcat să obercăim toată viața într-o activitate care nu ne place.
Știu, banii sunt importanți.
Știu, unii dintre noi sunt prinși în neputință și „ne-credință”, însă se poate. Nu e ușor să faci schimbarea, dar avem o viață.
Doar una.
Perioada asta mi-a adus aminte cât de fragili suntem în fața vieții. Și doar pentru asta, ar trebui să ne zbatem să o trăim așa cum am visat dintotdeauna.
La presiunea de a ne ridica la cele mai înalte standarde (impuse de alții)
Am mai povestit aici pe blog printre rânduri și în newsletter că sunt perfecționistă și pun o grămadă de presiune pe mine.
O grămadă.
Să fiu o mamă bună, să fiu soția perfectă, să fiu blogger fără defecte etc. Deși lucrez cu chestia asta de câțiva ani, în momentele grele, revin la tiparele mele obișnuite și pun sacul pe umerii mei. Un sac mare și plin de presiune.
Însă în perioada asta de izolare, am simțit că am de ales între a căra sacul în spate și a fi mai aspră cu toată lumea (că așa sigur se întâmplă cum vreau eu) și a lăsa sacul jos ca să văd ce se întâmplă.
Am ales-o pe a doua.
La orice chestie care nu-mi iese așa cum îmi doresc, îmi aduc aminte să fiu blândă cu mine și să accept că e doar o perioadă proastă. Că eu sunt ok, deși ce fac eu nu e mereu ok.
Renunțând la standardele înalte pe care ni le impunem, ne dăm voie să ne apucăm de lucruri noi, ne dăm voie să vedem eșecul ca pe o încercare nereușită, ne dăm voie să reevaluăm standardele de fiecare dată (ca să fie în acord cu ceea ce avem noi nevoie), ne iertăm și suntem blânzi cu noi și cu ceilalți.
Concluzie
Sunt în acest proces – de a ajunge la ce e esențial pentru mine – de câțiva ani: îmi debarasez în continuu casa, am renunțat la cheltuielile impulsive, sunt atentă la toate cheltuielile mele, învăț acum să renunț la presiune și la standardele înalte impuse de alții, învăț să elimin neesențialul, iar perioada asta de criză mi-a accelerat procesul.
Pentru asta sunt recunoscătoare.
Tu la ce nu vrei să revii? M-aș bucura să îmi scrii în comentarii.
Sunt de acord cu tot ce ai scris, sunt si o optimista in general, dar cred ca din pacate lumea uita repede si va uita si perioada aceasta repede, precum si lectiile pe care ni le-a dat (asa cum majoritatea au uitat si de lectiile date de criza din 2007-2008). Referitor la primul punct, noi am facut o miscare (nebuneasca dupa parerea celor mai multi) acum cativa ani, satui de „naveta” zilnica – ne-am lasat casuta noastra din afara Bucurestiului ca si casa de week-end si ne-am mutat cu chirie langa scoala, intr-un apartament (micut si modest, ca sa nu ne explodam nici cheltuielile). Perioada aia e mereu amintita de copii ca fiind cea mai frumoasa pentru ei: desi traiam inghesuiti fata de cum fuseseram obisnuiti, in conditii mai modeste, puteam merge pe jos la scoala, pe jos la birou, scapasem de agitatie, aveam un ritm al vietii mult mai frumos…
Și acum cum e, Anca? V-ați întors înapoi la casa? Au mai crescut copiii? Noi suntem cu chirie acum la casa, deci decizia e mai ușoară. Însă cred că mi-ar lipsi mult liniștea și vecinii de aici și din păcate nu am avea la ce sa ne întoarcem în weekend. Varianta ideala pentru mine ar fi sa ne mutam cu totul într-un oraș mai liniștit, dar soțului meu ii place mult jobul de aici.
Noi adultii nu am suportat situatia mai mult de jumatate de an :-), mai ales din cauza lipsei de confort. Am mers pe o varianta intermediara, o casuta (cu curte mai mica decat aveam inainte), mai aproape de Bucuresti (in Pipera mai exact). Nu mai putem sa mergem neaparat numai pe jos oriunde, dar oricum e incomparabil mai bine, nu petrecem in trafic mai mult de 20 min dimineata si 30 seara in timpul saptamanii. Cu ideea altui oras am cochetat si noi (teoretic am putea lucra de oriunde), dar deocamdata am zis ca oportunitatile pt copii sunt mai multe in Bucuresti (fata intra la liceu anul asta, spre exemplu).
Imi plac mult punctele atinse, dar as vrea sa spun ceva legat de naveta la școală… Și noi am ales sa ne mutam la 15 km de oraș, dar nu am luat în considerare sa ducem copiii la școală în oraș, am găsit în satul alăturat o școală atât de faina și au mers până liceu, am oferit meditații sa ii ajutam unde a fost nevoie , au întrat la licee f bune și desigur fac naveta singuri… Mult succes!!
Buna Antonia, da, e o idee, insa noi stam in chirie si nu prea as vrea sa alegem scoala dupa zona in care stam acum, nu stiu pentru viitor unde vom sta. Acum am ales o scoala langa jobul sotului, jobul e de lunga durata.
Într-adevăr unul din lucrurile care primesc cel mai mult placere acum sunt diminețile linistite. Noi chiar dacă locuiam aproape de școală era un stres deosebit de a-l scula pe Adam din pat dimineața și a ajunge la școala în timp, aproape fiecare dimineață era o luptă care ma consuma de energie. Mă gândesc cum sa imbunatatim această perioadă a zilei cînd revenim la rutina obisnuita…
Viorica, sa cereti sa inceapa scoala mai tarziu 🙂
tu stii ca eu am ales locuinta dupa scoala, 10 min de mers voios pana acolo sau autobuz 2 statii pt vremuri demne de Noe. Din pacate nu avem liceu in zona ( e unu nasol, si altul privat) asa ca ne frasanim ce facem cand intra fata la liceu ( a ales unu la 2.5 km distanta). Daca la 1 martie as fi ales fara ezitare sa ne mutam, acum stam cuminti si asteptam intr-un colt pana o trece ca doar nu o tine o vesnicie.
Altfel am redus niste prietenii de complezenta cu paranoici/ipohondri si apropiat cu cateva persoane pe gustul meu: oameni de actiune si constructivi, alaturi de care m-am motivat si ne-am motivat unii pe altii sa facem tot ce se poate pt suflet si imunitate si cazurile umanitare.
Daaa, conteaza extrem de mult oamenii cu care ne inconjuram.