E ca un val. Vine și pleacă. Îmi umple inima, mă face să râd, să mă simt completă și apoi pleacă. 

Când mi-e inima plină, mă văd și eu întreagă, îi văd pe toți întregi. Reușesc să văd dincolo de cuvintele răutăcioase ale unora, reușesc să nu mă scufund în problemele mele și să văd dureri reale.

Când mi-e inima goală, nimic nu e cum trebuie. Nu e suficient, indiferent cât aș avea.

Dacă m-ai fi întrebat acum 10 ani dacă sunt recunoscătoare pentru tot ce am, aș fi zis: 

-Da, dar…

Și aș anula tot Da-ul. Rațional știam că am pentru ce să fiu recunoscătoare, însă inima mea își dorea întotdeauna mai mult. Mai frumos. Mai mare. Mai tare. Nu a fost niciodată suficient.

Acum, după multă dezvoltare personală, spun mai des „sunt recunoscătoare” decât spun „mulțumesc„. Acum spun că sunt recunoscătoare și o simt cu tot corpul. Mi se umple inima de bucurie și mă simt foarte fericită și asta se întâmplă de câteva ori pe săptămână. Chiar și de câteva ori pe zi.

Acum nu îmi mai doresc să fiu fericită, pentru că eu sunt fericită în fiecare zi.

Nu toată ziua, desigur. Vorbesc despre clipele de bucurie care îmi transformă ziua într-una bună.

Acel ingredient simplu e recunoștința, da.

Atunci și Acum, ce e diferit?

Înainte, bucuria mea venea în valuri și pleca. Și acum tot în valuri vine. Cea mai mare diferență e că, în pieptul Nataliei de atunci, valurile astea erau rare. Aveam luni întregi în care mă simțeam bine, apoi luni întregi în care mă simțeam prost și nu îmi găseam locul.

Acum valurile astea vin la distanță de câteva ore. 

Anul ăsta am avut 3 momente în care mi-a fost foarte greu. În martie când am supărat pe cineva important pentru mine, deși nu am vrut să o fac și asta m-a afectat și cu blogul. În iulie când am avut o conștientizare profundă în legătură cu corpul meu. În Septembrie când au venit peste noi multe necunoscute. 

Au fost perioade în care am plâns mult, în care am urlat uneori și m-am simțit confuză. (Fie vorba între noi, eu urăsc să fiu confuză!) Însă fiecare dintre aceste luni a fost presărată cu mici momente de bucurie care m-au ținut pe linia de plutire.

Nu am fost în vacanțe exotice. Nu am primit cine știe ce premiu de cel mai bun blogger al anului (ha, cum a ieșit asta la suprafață!). Nu mi-am cumpărat ceasuri de aur.

Au fost bucuriile simple, venite din interacțiunea cu oamenii mei dragi, cu natura, cu cărțile și cu… mâncarea. Bucurii mici, pe care cred că fiecare cititoare a acestui blog le poate avea.

Cum am adus schimbarea

Am stat să mă gândesc ce m-a ajutat să fac schimbarea, ce a fost diferit de cum aș fi reacționat în trecut. M-am gândit mult și la bucuriile mele simple, am vrut să le înțeleg, să văd ce îmi aduce bucurie. Concluziile sunt mai jos.

Am cultivat recunoștința cu intenție.

A început cu un caiet în care am scris ce motive de recunoștință avem. Seara, după ce mâncam, aduceam jurnalul în bucătărie și notam acolo câte un rând de la fiecare membru al familiei. A fost un obicei foarte drăguț, care îmi aducea plăcere, dar de care nu ne-am ținut mult timp. Au intervenit altele mai importante, copiii au trecut și ei prin perioade grele când serile erau numai cu urlete și am renunțat la idee.

Dar nu de tot.

Am început atunci să fac acele articole de sfârșit de săptămână, în care am invitat și cititoarele să scrie. 

Apoi, ca să îmi fie mai ușor, am mutat acest obicei pe grupul nostru Organizează. Economisește. Trăiește.

Se fac aproape 2 ani de când, în fiecare duminică, notez micile bucurii pentru săptămâna care a trecut. Într-o formă sau alta. Pe blog, în grup sau pe hârtie.

La obiceiul ăsta, s-au adăugat și conștientizările mele din acest an. Voi povesti despre una dintre ele care are relevanță aici: mi-e ușor să fiu victimă. 

Mai mult sau mai puțin, am fost întotdeauna conștientă că îmi dau puterea și, în loc să am grijă de mine și să îmi asum răspunderea, mă comport ca o victimă. Anul ăsta am înțeles cum mi-am modelat viața acționând în felul ăsta. Am deschis ochii. Nu îmi pare rău pentru ce a fost, nu caut vinovați, însă acum știu că dacă vreau să se schimbe ceva, am puterea să schimb eu povestea.

• Dacă vreau să am o viață fericită, aș putea să deschid ochii să văd bucuriile din viața mea.
• Dacă vreau să am o viață bună, aș putea să îmi aduc bucurii în viața mea.

Obiceiul de a scrie bucuriile m-a ajutat să le văd și m-a recompensat imediat. Mă simt plină de recunoștință, imediat ce scriu lista de bucurii simple.

Ies din rolul de victimă, îmi iau viața în mâini și fac lucruri care îmi aduc bucurie și bucuria mea ia amploare.

Atât de simplu. 🙂

Plus faptul că îmi găsesc bucuria în lucrurile mici. Într-o discuție profundă cu cineva, într-o ceașcă de ceai cald la geam, într-o plimbare prin frunze cafenii și calde.

Bucuria e oriunde.

Ce să faci ca să ai o viață bună?

Nu e nicio rețetă. Sau poate că e, dar e o rețetă pe care oricine o poate accesa.

Notează-ți bucuriile constant (și fii recunoscătoare pentru ce ai), nu uita că ai puterea să îți aduci câte bucurii vrei în viața ta (nu ești o victimă decât dacă alegi să fii), concentrează-te pe sclipirea lucrurilor mici și așa o să ai o viață bună!

Cheia e la tine, ce vrei să faci cu ea?