Prima oară am auzit de Zina Zen de la o prietenă pe chat, când abia începeam să cunosc blogosfera românească. Apoi am cunoscut-o la un pahar de vin la aceeaşi prietenă, apoi la târguri de binefacere, apoi la un teanc de plăcinte. Este ca pâinea caldă, toată lumea roieşte în jurul ei şi vrea să ciugulească câte ceva din poveştile ei. Şi… credeţi-mă, când povesteşte, ai impresia că o cunoşti de o viaţă, pe ea şi pe aşa-zisul Alex şi pe toţi restul prietenilor ei virtuali şi mai puţin virtuali.

Mereu am admirat câţi oameni frumoşi atrage şi câte felicitări scrie anual pentru aceşti oameni frumoşi. Şi asta doar din ce văd eu pe facebook :).
Aseară a felicitat-o pe Zemfira de ziua ei, o cântăreaţă rusoaică care îmi place şi mie. Şi a făcut-o cu atâta pasiune şi inimă, încât stăteam şi mă gândeam dacă i-a mai rămas şi ei ceva din inimă sau i-a dat-o toată Zemfirei :).
A d m i r  pasiunea cu care scrie despre oameni, despre locuri, despre suflete pereche şi nepereche, despre oraşe, despre ţară, despre metroul Bucureştiului, despre trenul Prieteniei, despre câte-n lună şi-n stele: http://zinazen.revistatango.ro/

Luna aceasta a lansat acasă, în Moldova, prima ei carte, împreună cu o altă basarabeancă, Vica Demici, despre care nu pot glăsui prea multe (pentru că nu o cunosc) decât că pe alocuri mi-a adus aminte de scrierile lui Andrei Pleşu – laconic, ironic, subtil şi delicios.

Am devorat cartea ca pe un aperitiv ispititor, iar acum aştept continuarea. Nu ştiu dacă asta a fost planul autoarelor, însă eu asta fac acum – aştept să vină felul principal. Că doar asta urmează după aperitiv, nu?

Când s-a întunecat afară, m-a întrebat dacă am planuri pentru mai târziu.

– Nu, în seara asta, nu.

Ha, este surprinzător cât de repede iţi revii, după orice tragedie, cu textele şi regulile esenţiale. Nu refuz, nu par prea abordabilă şi dau de înţeles că dacă nu se mişcă inteligent şi repede, e u,  p l a n u r i, pot să îmi fac o r i c â n d.

Dar, şi în următoarea seară, şi în celelalte, timp de 4 luni, am petrecut toate serile împreună, Şi nopţile, şi dimineţile. Fără scheme, semnale şi interpretări. Fără pauze şi nedumeriri. Fără întrebări despre ce a făcut celălalt, până ne-am întâlnit la ceainărie. (Zina Zen)

——————————————————————————————————————————–

Totuşi, ce bine ne stă nouă, oamenilor, când zâmbim, m-am gândit. Şi mă intrebam de ce ai noştri preferă să-şi afişeze mai tot timpul feţele crispate…Probabil că aceasta e un fel de autoapărare sau poate cred că dacă zâmbeşti poţi părea slab. Oare oamenii, concetăţenii noştri, vor să pară puternici, preferând să arate o seriozitate ostentativă, uneori goală şi nemotivată, în locul unei bunăvoinţe condescendente?  Păcat, pentru că de multe ori le-ar sta mai bine şi ar fi mult mai bine priviţi dacă în ţările prin care îi aruncă destinul ar învăţa să arboreze mai des câte un zâmbet… (Vica Demici)