Cartea asta mi-a atras atenția de mult timp, dar a ajuns pe lista mea scurtă când Ioana aka Prințesă Urbană a declarat-o cartea anului 2017, în topul ei personal. Știind că Ioana este o citioare avidă, mi-am zis că e un must read și așteptările mele s-au ridicat la ceruri. Las mai jos ce mi-a plăcut, ce nu mi-a plăcut, ce am simțit și ce am învățat din Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac. Și o mică concluzie la sfârșit. Atenție, pot exista spoilere!

Ce mi-a plăcut:

• Titlul. Este enigmatic și spune atât de multe despre relația celor doi (Aleksy și mama).
• Umorul negru și sarcasmul lui Aleksy, omul aparent nebun care își ura mama.
• Atmosfera din satul francez unde avea loc povestea.
• Cum s-au regăsit ei – Aleksy și mama, chiar dacă părea că o vară înseamna prea puțin
• Personajele se trag din Polonia și am citit cu mare plăcere despre obiceiurile lor, mai ales că multe dintre ele se asemănau cu obiceiurile moldovenilor. Știm bine de unde s-a inspirat autoarea, ținând cont că e basarabeancă. 🙂
• Mi-au plăcut capitolele scurte, de o frază, despre ochii mamei și faptul că le-a repetat la sfârșit pe toate. AIn așa fel mi-a dat senzația că cercul s-a închis.
• Finalul! îmi pare rău că nu pot să îl scriu chiar aici (ar fi un spoiler prea de tot), dar m-a dat peste cap felul în care Tatiana Tibuleac a mai spus niște lucruri pe care trebuia să le știm.

Ce nu mi-a plăcut:

• Aș fi vrut să aflu mai multe despre Mika, să văd ce s-a întâmplat cu ea.
• Nu m-a interesat ce s-a întâmplat cu Moira, au fost prea puține detalii despre ea că să îmi pese și nu am înțeles ce legătură avea cu povestea cu mama. Mika avea o legătură directă.
• Mi-ar fi plăcut să văd mai multe detalii despre satul francez.  După ce am citit  Vin de mure și Un an în Provence, mi-au rămas în minte niște imagini vii și idilice despre satele franceze. Ar fi fost loc de mai multe imagini despre sat și aici.
• Mi-ar fi plăcut să știu mai multe despre picturile lui ciudate și despre cum a ajuns să le picteze.
• Spre sfârșit, lucrurile s-au precipitat, de parcă Aleksy avea să ne spună multe, dar nu mai avea pagini goale destule. 🙂

Cum m-am simțit când am citit cartea:

• Deși tema cărții e tristă, am simțit împăcare la sfârșit. Am fost bucuroasă că cei doi s-au regăsit.
• Am fost tristă că mama nu a aflat niciodată că Aleksy a iertat-o.
• Când povestea despre perioada în care mama s-a izolat (când a murit Mika), îmi venea să mă duc la mamă să îi spun: „Trezește-te, îl ai pe Aleksy, nu uita de el!”
• Am râs de multe ori, deși e o carte teribil de tristă.

Ce am învățat:

Mi-a dat un ghiont cartea asta – să o iubesc pe mama fix așa cum e ea. Fără așteptări, fără reproșuri, cu mai puțină critică, cu multă apreciere, cu mai multe teiubescuri, cu multă înțelegere și să nu uit niciodată că ea mă iubește mereu așa cum știe ea cel mai bine. Nu îmi iese întotdeauna să fac asta, dar într-o zi o să reușesc.

Și am mai învățat ceva. Că atunci când citești o carte, cel mai fain e să o citești cu inima deschisă și fără așteptări. Sau cel puțin să fie așteptări realiste, dacă tot nu putem fără ele. Mi-a plăcut mult cartea per total, o recomand cu drag. Numai că așteptările mele până la ceruri (pe care mi le-a creat tot eu), mi-au stricat un pic magia lecturii. Mi-a luat ceva timp să accept că e o carte făină, chiar dacă am avut pretenția să fie perfectă.

PS: Care-i treaba cu lanul de floarea soarelui? Citește cartea și o să vezi! 😉

Photo by Marko Borovic on Unsplash