Nu e noul filmul, nici chiar vechi, dar eu abia aseară l-am văzut. Şi m-a dat total peste spate. S-au aşezat aşa de bine toate lucrurile pe care le simt şi le citesc în ultima vreme că nu-mi venea să cred că pot să găsesc atâta sens într-un desen animat făcut de …Pixar. Mi-a plăcut enorm de mult şi aş vrea să îl mai văd de vreo două ori pentru că am impresia că aş descoperi sensuri noi şi frumoase. Ce anume m-a dat pe spate? Ideea că tristeţea este ok, că face parte din noi şi din copiii noştri şi nu e ok să o reprimăm şi să părem mereu bucuroşi. Bucuria vine mereu de mâna cu tristeţea, se urmează una pe alta, uneori vin ambele în acelaşi timp, dar nu ai cum să fii doar bucuros, oricât ne-am dori asta. Şi cam toţi părinţii îşi doresc să îşi vadă copiii doar bucuroşi şi fericiţi, şi pentru că uneori nu au puterea să îşi vadă puii trişti şi abătuţi le dau de înţeles că nu e ok să fie aşa, să plângă, să aibă sentimente negative. Iar acest film arată într-un mod frumos şi amuzant că e ok să fim şi trişti uneori, e ok să avem amintiri triste şi cel mai bine e să acceptăm toate emoţiile şi stările noastre (şi mai ales ale copiilor noştri) şi să le îmbrăţişăm pe toate. Mi-a plăcut mult felul în care au fost gândite personajele Mama şi Tata şi replicile lor. Felul în care s-au gândit autorii să arate că copiii, chiar şi cei mai măricei de 11-12 ani, cel mai uşor relaţionează prin joc şi prin abordare egal la egal. Jocul este cea mai simplă şi la îndemână metodă de a fi aproape de copii şi de a-i face să coopereze uşor cu noi. Şi după cum arată ei şi în desen, chiar şi la 11 ani, copiii au un „tărâm al jocului” la ei în creieraş unde se întorc mereu şi se încarcă cu emoţii pozitive. Întorcându-mă la Mama şi Tata, aceştia au fost gândiţi cu multă empatie şi înţelegere pentru copil. Replicile lor sunt cu suflet dar în acelaşi timp naturale şi făcute în aşa fel încât orice părinte le-ar putea folosi în viaţa de zi cu zi. Şi că să nu pară părinţii perfecţi, care sunt mereu draguţi şi atenţi la nevoile copiilor, au băgat şi o scenă în care tatăl îşi pierde controlul când vede că fetiţa ţipă la el şi ai lui Omuleţi coordonatori (Bucuria, Frica, Tristeţea, Furia şi Dezgustul) se pierd cu firea acolo în creier şi aleg să îi dea Furiei controlul. Super fain momentul, tocmai pentru că arată că nimeni nu este perfect şi că oricine poate fi cuprins de furie, dar lucrurile pot fi reparate şi legătura poate fi restabilită.

M-a fascinat şi felul în care au ales să arate cum funcţionează creierul, cu Bucuria la control (şi aici am găsit un sens, va zic, suntem programaţi să fim mai mult bucuroşi decât trişti, asta face parte din sistemul nostru de supravieţuire), felul în care se fac amintirile şi cum se stochează acestea, cum le accesăm atunci când avem nevoie şi felul în care amintirile neaccesate pe o perioada mai lungă de timp ajung la gunoi şi sunt uitate. Şi lucrurile astea chiar se întâmplă la noi în creier şi Inside Out că e un mijloc bun de a le arăta copiilor cum lucrează „unitatea lor centrală”.

Pe partea artistică, personajele sunt foarte frumos desenate, mai ales Omuleţii din creier, cu Bucuria în frunte. Prietenul imaginar al fetiţei este foarte amuzant şi haios, pana si gura lui mi s-a părut că-i foarte bine aleasă. Toate evenimentele sunt legate între ele, nu am avut nici o clipă senzaţia că ceva îi lipseşte povestioarei, aşa cum mi se întâmplă de multe ori cu alte desene animate.

Iar cireaşa de pe tort este secvenţa de pe la sfârşit în care s-au gândit să arate ce se întâmplă în capul unei pisici atunci când începe să se urce pe pereţi din nimic. Şi acum râd când mă gândesc la secvenţa aceea!

Pe post de concluzie, sunt foarte curioasă dacă toată lumea a găsit atâta sens în acest desen, aşa că tare m-aş bucura să-mi scrieţi să îmi spuneţi cum vi s-a părut.

Sursa poza: http://movies.disney.com.au/inside-out

Enjoy!