Sunt într-o continuă căutare de sine de vreo doi ani, căutare de iubire de sine, de apreciere şi acceptare. Şi cum pauza de birou mi-a permis să reflectez mult asupra acestor lucruri şi nevoi, să citesc păreri şi studii, bloguri şi cărţi şi multă informaţie venită de peste tot, acum simt că încep să culeg roada acelor reflecţii şi citiri. Simt că încet-încet se aşează lucrurile şi se deschid tot mai clar în faţa mea.

Într-o discuţie pe un grup, Cătălina Mihăilescu, o fată pe care nu o cunosc (încă), a venit, într-un context mai larg, cu următoarea întrebare „[…] Cum faceţi, cum reuşiţi să aveţi discuţii, să vă menţineţi punctul de vedere, şi ceilalţi să nu se simtă inferiori, vinovaţi, că au greşit, că nu fac bine sau suficient, ba din contra, să se simtă suficient de safe emoţional pentru a se recunoaşte vulnerabili sau nesiguri – atunci când vine vorba de aspecte sensibile, definitorii pentru voi?[…]”. Şi atunci…mi s-a definit clar o calitate, un atuu, un fel de al meu de a fi.

Am realizat că felul meu de a vorbi cu oamenii, pe teme dureroase, fără să îi fac să se simtă inferiori, vinovaţi, ba din contra aducându-le motive subtile, reale care să îi facă să se simtă bine – este un atu de al meu. Încă nu ştiu la ce îmi foloseşte atuul ăsta :), eu caut să şi aplic undeva calităţile mele, dar pot să încerc să spun cum fac asta. În primul rând încerc să nu dau sfaturi atunci când nu mi se cer, şi de cele mai multe ori oamenii vor doar să fie ascultaţi, vor să nu să se simtă singuri, nu vor sfaturi, ei ştiu mai bine ce să facă şi chiar ştiu mai bine pentru ei. Dacă totuşi ţin neapărat să dau sfaturi, spun strict ce fac eu în cazurile discutate, spun ce simt în acele cazuri (ca oamenii să simtă că îi înţeleg) şi apoi spun ce mă ajută pe mine, iar când e cazul mai adaug că e important să ţină minte că nu există o soluţie generală, că orice decizie ar lua, e cea mai bună decizie pentru moment. O altă chestie la care lucrez şi care ştiu sigur că mă va ajuta mult este să învăţ să ascult, să deschid urechile larg când cineva îmi vorbeşte, nu să ascult printre rânduri, în acelaşi timp căutând cu disperare soluţii şi răspunsuri la problemă. Nu ai cum să asculţi şi să te gândeşti la replici în acelaşi timp, adică ai cum dar nu le faci nici pe una bine. Mai ales în probleme emoţionale şi subiective unde sunt foarte importante toate detaliile. La asta încă mai am muuult de lucrat, se pare că e al naibii de greu să taci şi să asculţi activ. Pentru mine cel puţin. Dar cu cât mai mult exersez asta, cu atât realizez cât de important şi puternic este instrumentul ăsta. Mai ales că suntem într-o eră în care toţi vrem să fim ascultaţi, asta e nevoia numărul 1. Inclusiv şi eu vreau tare să fiu ascultată, dacă în timp ce discut o problema cu cineva, nu sunt foarte atentă la detalii, ci îmi pregătesc în timpul ăsta replicile.

A, şi încă o chestie ref la cum fac, îmi aleg cât de bine pot cuvintele, mai ales când o fac în scris. Soţul meu zice că pierd o grămadă de timp aiurea pentru mailuri-răspuns la probleme sensibile, dar eu ştiu ce fac :). Când eram la birou şi scriam mail unui client supărat, puteam să stau ore întregi cizelând un mail, până nu reuşeam să exprim empatia într-un mod cât mai autentic, dar şi profesionist. Recunosc că îmi făcea şi plăcere să jonglez ore întregi cu cuvintele.

Tot în discuţia cu Cătălina am atins subiectul referitor la pericolul de a te încărca prea mult emoţional atunci când simţi că deţii dreptatea, când simţi că poţi schimba lucrurile în bine, dar celălalt e puţin deschis spre dreptatea ta. În legătură cu asta mi-am dat seama că atunci când omul din faţa mea nu e deschis pentru moment să primească, mă ajută mult să port convorbirea cu el virtual, în capul meu. În primul rând în felul acesta mă ‘răcoresc’, mă descarc, îmi face bine să îi ‘spun’ omului tot ce am de zis. În al doilea rând, informaţia aceea procesată şi vorbită în gând se transformă mult mai uşor în vorbe mai târziu, în caz că totuşi omul vrea să se deschidă ulterior, sau dacă apare un alt moment bun pentru asta.

Uneori, însă, pur şi simplu simt oamenii, simt când trebuie să nu spun nimic, simt când trebuie să vorbesc. Ceea ce vă doresc şi vouă!