La un eveniment cu Domnica Petrovai, psiholog, http://www.mindeducation.ro/, am prins ideea că de obicei atunci când ne alegem partenerii de viaţă alegem tiparul cu care suntem familiari încă din copilărie şi care ne dă astfel şansa să ne vindecăm sufletul şi traumele din copilărie. Alegerea asta o facem fără să ne dăm seama. E clar că partenerul nu este copia fidelă a tatălui sau a mamei, dar cumva se face că pe lângă calităţile unice pe care le deţine, are şi câteva trăsături cu care suntem familiari şi care ne atrag. De exemplu, în cazul meu, observ că soţul meu are o modestie în a vorbi pe care o apreciam de mică la tatăl meu. Vorbesc amândoi oarecum calculat, nu doar de dragul de a vorbi. Dacă stau să analizez în detaliu, îmi dau seama că asemănările pot fi doar de suprafaţă, dar oricum sunt suficiente pentru a-mi demonstra teoria că de cele mai multe ori alegem ce ne e familiar. Şi chiar şi în cazul altor alegeri, observ că suntem făcuţi să ne simţim bine când ştim ce va urma, când avem de a face cu situaţii prin care am mai trecut. Deci mai mereu alegem familiarul. Puţini sunt oamenii care iubesc să iasă mereu din zona de confort, şi chiar şi aceia ar putea să aibă la baza două motive simple – nevoia de adrenalină sau nevoia de a demonstra ceva ( sieşi sau cuiva), ci nu faptul că iubesc situaţiile nefamiliare.

Revenind la ideea de la care am pornit – că alegem parteneri care ne dau şansa să ne rezolvăm traumele din copilărie – observ de exemplu că eu am şansa acum să analizez de ce simt nevoia acută de a şti totul despre oamenii din jurul meu. Mai ales despre oamenii apropiaţi, dar culmea şi despre cei cu care nu am nici o treabă şi pe care aş putea să îi ignor cu succes. Simt o curiozitate de nestăpânit care de foarte multe ori mă face să las baltă o activitate care îmi place, doar ca să nu pierd ceva din ce li se întâmplă oamenilor din jurul meu. Şi mai ales trebuie să ştiu tot ce face soţul şi copilul meu. Zic că am şansa asta, pentru că soţul meu preferă să nu fie urmărit la tot pasul, urmărit şi controlat. Şi atunci eu am avut de ales între: 1. Să mă bat cu el pe control, să încerc să îl schimb pe el şi să îl fac să îmi dea controlul asupra lui sau 2. Să încerc să înţeleg de unde nevoia asta a mea nebună de a şti tot despre persoana lui. Într-o relaţie unde-s mai importante luptele şi cine e câştigătorul luptelor, sigur că bătălia pentru control are loc mulţi ani la rând. Pentru că o parte ajunge să se simtă agasată că este controlată şi cealaltă parte ajunge să creadă că chiar i se cuvine să ştie totul şi că nevoia ei de curiozitate este foarte importantă, mai importantă decât ce simte cealaltă parte. Într-o relaţie de înţelegere însă, eu aleg să încerc să văd de unde vine nevoia mea, în loc să aleg să îl schimb pe el. Pentru că de fapt nevoia de spaţiu personal trebuie respectată chiar şi în cuplu. Se prea poate ca eu să tind să controlez totul din cauza faptului că am fost mereu controlată încă din copilărie şi m-am obişnuit cu ideea asta, am înscris-o în mine. Şi acum mi se pare normal să o fac cu alţii, mi se pare normal să trec peste spaţiul personal al altora aşa cum a fost invadat spaţiul meu personal. Nu ştiu ce să zic încă, nu am o concluzie. Oricum ideea de bază pe care am vrut să o transmit este că relaţia cu partenerul de viaţă poate să fie o oportunitate să te cunoşti mai bine, să te înţelegi şi să te iei în braţe aşa cum eşti. Aşa că … Do it. 🙂