Aseară am fost la cinema, total neplanificat, total inopinat 🙂 – doar pentru că trebuia să lăsăm casa să stea singură pentru câteva ore. Ajunşi la cinema am ales filmul „Paranoia”, pentru că începea chiar atunci când am ajuns noi la casa de bilete şi pentru că era „răul” cel mai mic. Am luat biletele şi am fugit spre sala 13, aşa cum scria pe bilet. Am intrat, ne-am aşezat pe rândul VIP cu fotolii super moi (ca să nu ridicăm altă lume in picioare pentru a ajunge la locurile noastre) şi ne-am cufundat în tăcerea de cinema. Nu aveam nici cea mai vagă idee despre ce este filmul, ştiam doar că e despre un băiat care a făcut…ceva, nu ştiu ce. Odată aşezaţi am avut marea plăcere să aud un super simpatic accent britanic şi să văd o super faţă roşcată, şi anume faţa lui Bill Weasley, fratele roşcat al lui Ron din Harry Potter. În „Harry Potter” era Bill, în acest film era Tim ( in realitate Domhnall Gleeson). Nu am stat să mă gândesc prea mult ce e cu faţa asta simpatică în acest film, m-am lăsat doar cuprinsă de surpriza plăcută. Ştiam că am pierdut cam 10 minute din film (până am luat biletele, până am găsit sala), deci când am ajuns, Tim îşi anunţă familia că se căsătoreşte cu Mary (Rachel McAdams) şi că vor avea un copil. Toată această scenă este atât de delicioasă şi atât de natural jucată, încât am impresia că sunt şi eu la masa respectivă, împreună cu toată familia.

Ok, fiind mulţumită de alegerea filmului şi a fotoliului VIP, mă cufund într-o lume a filmelor europene, cu actori foarte frumoşi şi naturali, cu replici mustoase şi foarte bine alese şi continui să mă bucur de seara pe care o am. Ştiind că filmul se numeşte „Paranoia”, încă aştept că lucrurile să ia o întorsătură urâtă; un gând care nu-mi da pace, fiindcă îmi plac mai mult filmele pozitive, dar asta e..aştept punctul culminant. Mai ales că la un moment dat aflu că Tim are capacitatea de a călători în timp şi de a schimba unele lucruri din viaţa lui anterioară. Doar că există riscul ca schimbările care au loc în trecut să producă alte schimbări la rândul lor, în prezent. Eu, în gândul meu: – Gata, aici e buba! Cred că se va produce o schimbare în rău pe care nu o va mai putea remedia şi lucrurile se vor întoarce pe dos, după cum mă aşteptam.

N-a fost să fie aşa. Filmul a continuat pe o notă pozitivă, având în prim plan o familie mare şi unită care trece împreună prin diferite etape ale vieţii, atât plăcute, cât şi mai puţin plăcute. Cu multe învăţăminte de viaţă – despre cum e frumos şi sănătos să încercăm să vedem partea bună a oricărei zile proaste; despre cum detaliile mărunte, ca zâmbetul unui vânzător, muzica pe care o ascultă cineva în metrou în căşti, frumuseţea unui cuplu sau a unui copil, ne pot face ziua mai bună, despre cât de frumos e să ai copii 🙂 şi nu unul , ci trei :).

Dacă cineva se întreabă de ce filmul se numeşte Paranoia totuşi??? Aflaţi că filmul se numeşte de fapt About Time (sau „Era şi timpul” în română, deşi n-am idee de ce au tradus aşa), ci nu Paranoia – s-a întâmplat doar ca noi să intrăm din greşeală în sala 12 în loc de sala 13 :D. Şi uite aşa să vedem un film super drăguţ, About Time, pe care chiar vroiam să îl văd de ceva timp! Unica părere de rău a fost că, în percepţia noastră, filmul a durat cam puţin – doar o ora, dar în mintea mea şi pentru asta era o explicaţie (nici la sfârşit nu am realizat că nu am fost la filmul la care „trebuia” sa mergem). Explicaţia era: de obicei filmele europene durează mai puţin decât cele americane, în plus mă linisteam cu ideea – mai bine mai scurt şi frumos, decât lung şi plictisitor :D. De fapt, About Time ţine cam 120 de minute, doar că noi am intrat mult mai târziu decât am crezut. Adică am văzut doar jumătate din film. 🙂

Abia după ce am ieşit pe holul lung, unde erau postere cu toate filmele, am realizat faptul că Paranoia are un subiect cu totul şi cu totul diferit, în plus nu recunoşteam nici un personaj dintre cele pe care numai ce le-am vazut :))). Şi atunci ne-am dat seama că am greşit sala şi ştiţi ce am făcut? Am intrat în sala 13 să vedem jumătatea a doua a filmului „Paranoia”, doar că acesta s-a dovedit a fi atât de previzibil, încât am stat acolo doar cât să trag un pui de somn.

Morala? Suprizele şi lucrurile plăcute se întâmplă atunci când te aştepţi cel mai puţin, atunci când nu le cauţi de fapt.

Deci, e cineva interesat să meargă cu mine la super filmul About Time? Trebuie să văd şi prima parte totuşi!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=7OIFdWk83no]