De ce se plânge atâta de viaţă, de oameni? De ce exagerează atât? Mai bine ar pune mâna şi ar schimba ceva. E vorba despre Holden din cartea „De veghe în lanul de secară”. Cu câteva zile înainte de ediţia a V-a a #ClubuluiPărinţilorPre(a)ocupaţideLectură, împărtăşeam pe facebook – într-un grup al participantelor fidele – câteva idei despre cartea asta. Iar gândul care se impunea în discuţii era exact acela de mai sus, cu care am început postarea. Părea că nimeni nu înţelege comportamentul lui Holden. Desigur erau nişte discuţii fugare, pe chat. Printre fugit după copii şi alte treburi de casă. În câteva zile, însă, aveam să ne întâlnim la bibliotecă. Azi voi povesti ce concluzii am tras noi după acea întâlnire.

I-a murit fratele mai mare. A fost abuzat.

Zice în carte că de vreo 20 de ori. Are el o manie de a exagera cu numerele, dar când zici de 20 de ori, asta sigur înseamnă ceva. Iar problema cea mai mare e că se simte neînţeles. Pare să fie singurul care caută un sens în toate ce i se întâmplă. Şi singurul care vrea să treacă dincolo de aparenţe. Încearcă să le înţeleagă pe prostituate, pe prieteni. Nimănui, însă, nu-i pasă de el. Cred că doar sora lui cea mică este interesată cu adevărat de persoana lui. Cu ea vorbeşte pe bune, nu, unidirecţional şi în paralel, cum vorbeşte cu ceilalţi. Pe scurt, Holden e un copil care suferă foarte mult. Ce să vezi? După întâlnire, chiar l-am înţeles.

Fiindcă suntem mame, inevitabil ne-am pus în postura de părinţi.

Oare cum vor fi copiii noştri când vor mai creşte? Vor trece şi ei prin ce a trecut Holden? Oare cum ar fi să ştii că al tău copil este pe marginea prăpastiei? Că a fost dat afară din şcoală? Sau că a intrat în altele şi mai rele. Părinţii lui sunt prea sumar prezentaţi în carte. Aşa erau familiile americane atunci? Sau aşa sunt adolescenţii (de atunci şi de azi) – că ascund totul de ochii părinţilor?

Ne-am adus aminte de noi adolescente. I-am înţeles trăirile. Am ajuns la concluzia că noi nu aveam, pe la 14-16 ani, destulă luciditate să spunem lucrurilor pe nume. Aşa cum pare să aibă Holden. Sau aşa cum au adolescenţii de azi.

Ne-am întrebat ce semnificaţie are căciula lui roşie, cu borduri mari, de vânător.

Îi plăcea să o poarte, părea că îi dă putere să fie el însuşi, dar nu avea curajul să o poarte în prezenţa cunoscuţilor. Nu voia să îşi asume ridicolul. Voia prea mult să fie acceptat de oameni.

N-am uitat nici de metafora din lanul de secară. N-aveam cum să uităm, de fapt. De aici vine şi titlul ăsta atrăgător al cărţii. Eu aleg cărţile după titlu, v-am mai zis asta cândva. Cartea asta m-a cucerit tot datorită titlului. Am citit-o mai demult prima oară, acum pentru club am recitit-o. Ţin minte că mă întrebam atunci când  am luat-o prima oară în mână: Oare cum o fi să stai de veghe într-un lan de secară? Dar de ce ai vrea să stai de veghe acolo? Scopul lui Holden era unul clar – să salveze copiii care stau pe marginea prăpastiei, prăpastia care se deschide între copilărie şi adolescenţă. Să le protejeze pentru totdeauna inocenţa, să îi protejeze de incertitudinea care vine odată cu adolescenţa.

Sfârşitul cărţii „De veghe în lanul de secară” a fost neaşteptat.

Andra a aşteptat cu nerăbdare finalul să vadă ce o să zică părinţii despre vestea că a fost dat afară din şcoală. Dar n-a primit asta. Erica a crezut că era într-un spital, bolnav de pneumonie. Roberta a crezut tot timpul că el e mort deja. A simţit ca şi cum cartea ar fi fost o relatare post-mortem. La asta nu v-aţi aşteptat, aşa-i? Trebuie să spun că nici eu. (Andreea, tu iartă-mă, am ratat aşteptările tale despre final. Te iau la întrebări data viitoare!)

Am tras concluzia împreună că mai degrabă e într-un centru de dezintoxicare sau într-un centru de oameni bolnavi mental. Oricum mie sfârşitul mi-a plăcut. Mai ales pentru asta – că a lăsat atâta loc de suspans şi dezbateri.

Dacă vă bazaţi doar pe ce am scris eu, aţi zice că am rămas doar cu întrebări după întâlnirea asta. Dar răspunsurile sunt în fiecare dintre noi, important e să nu uitam sa ne întrebăm. Unica întrebare pentru care chiar nu am găsit niciun răspuns e asta: Cum a ajuns cartea asta să fie sursă de inspiraţie pentru nişte criminali? Vedeţi cazul lui Hohn Lennon şi cică ar mai fi câteva. Aveţi voi vreo idee?

Pentru data viitoare, adică mâine, 28 Septembrie, dezbatem „Impărăteasa Orhidee” de Anchee Min. Abia aştept să o luăm la puricat! La propriu şi la figurat!

Photo preview by Maxim Smith on Unsplash