Scriam aici , pe final de sarcină, că aşteptarea unui copil, ne-a unit şi ne-a apropiat mai mult cu soţul meu. Acum ce să zic, se vede că eram doar la început de drum şi că habar nu aveam ce înseamnă venirea noului membru în familie. Nu intenţionez să mă plâng, dar revenind la discuţia de atunci cu prietenele mele, acum pot să zic că un copil sigur nu reuneşte un cuplu, mai ales dacă acest cuplu nu este destul de unit deja. Un copil „fură” din timpul cuplului şi acest lucru nu ajută deloc la reunirea lui. Presiunea pe cuplu e cu atât mai mare cu cât părinţii îşi doresc mai tare să crească un copil fericit şi împăcat cu sine. Pentru că asta înseamnă că de multe ori trebuie să uiţi de nevoile tale ca persoană şi să îi răspunzi copilului cât mai empatic posibil. S-au dus vremurile când copilul trebuia să tacă şi să înghită pentru că „e mic şi nu ştie nimic”. Şi e bine că s-au dus sau că se tinde spre asta. Dar, asta înseamnă că copilul capătă o pondere tot mai mare în familie, şi cum timpul este limitat, tot ce se „dă” copilului se ia din timpul cuplului. Adio seriale văzute împreună, adio cine pe îndelete, adio ieşit în doi, adio conectare unu la unu. Până la o vârstă cel puţin.

Fiecare om are un anumit bagaj de resurse, fiecare vine cu tot ce are într-o relaţie, iar atunci când apare un copil, tot ce este mai bun din fiecare se îndreaptă spre copil. În primul rând, pentru că avem instinctul natural de a oferi atenţie şi grijă copiilor mici, e o chestie naturală care măreşte şansele de supravieţuire a copilului, şi în al doilea rând, dăm tot ce e mai bun din noi pentru copil pentru că ştim că acum se pun bazele lumii lui. Acum învaţă lumea. Acum învaţă oamenii şi relaţiile. Acum preia toate obiceiurile, replicile şi chiar stilul nostru de viaţă. Deci dacă vrem un copil echilibrat sufleteşte, trebuie să îi dăm o copilărie echilibrată. Nu există nici o scurtătură aici. Daaar, toată energia pe care o investim în această direcţie, ne sărăceşte şi ne seacă pe partea de cuplu. Resursele noastre interioare ca oameni nu cresc din moment ce devenim părinţi. Suntem exact aceiaşi oameni ca înainte, doar ca acum avem mai multe năzuinţe şi mai multe griji. Şi trebuie să ne descurcăm cumva cu ce avem.

Partea frumoasă e că părinţeala îţi deschide nişte orizonturi nebănuite, încet-încet afli că poţi mai mult decât ţi-ai fi imaginat vreodată. Cel puţin aşa se întâmplă în cazul meu. Dar lucrurile acestea nu vin peste noapte din păcate, nu te trezeşti a doua zi după ce ai născut cu super puteri să le ţii in frâu pe toate. Ba din contra, te trezeşti că te dezechilibrează mult mai uşor o grămadă de lucruri, te trezeşti că te dor anumite gesturi şi comportamente ale partenerului care până atunci te lăsau „rece”, te trezeşti dezgolit şi pus în faţa unor emoţii pe care trebuie să le înfrunţi şi pe care nu ai cum să le eviţi, cum poate ai făcut-o până atunci. Într-un fel, pe lângă tot ce simţeai până atunci, vin peste tine şi toate durerile nelecuite din copilăria ta, le trăiesti din nou prin copilul tău. Şi atunci, cum să ai puteri să jonglezi cu toate: cu starea de bine a copilului, starea ta şi să nu uiţi nici de partener? Lucrurile se învaţă în timp, capătă în timp formă şi culoare (roz sper), dar acest timp înseamnă ani întregi. Aşa că primii ani de părinţeala sunt o mare provocare pentru cuplu. Care nicidecum nu reuneşte şi nu leagă ceva ce e putred.

Ideal ar fi să investim cel puţin la fel de multă atenţie şi energie în relaţia de cuplu cum investim în relaţia cu copilul, aşa cum uneori găsim puteri parcă supra omeneşti să fim înţelegători şi dulci cu copilul, la fel să fim şi cu partenerul de viaţă. Acum rămâne doar să vedem de unde luăm această energie. 🙂

Sursa foto: https://unsplash.com/@pavelbadrtdinov