Inclus: Povestesc ce înseamnă să te lași ghidat de nevoia de a fi acceptat și cum să faci să nu îți pese de ce spun ceilalți.
Sunt în magazin și mâna îmi fuge de la o haină la alta. Mă opresc la niște șalavari colorați, care ascund orice formă. Îmi plac, dar ce ar zice mama? Sunt simpatici, dar oare cumnata mea i-ar îmbrăca?
Recunosc, poate mai des ca oricine, că am nevoie să fiu acceptată.
Toți avem nevoie să ne simțim acceptați.
Nu putem să trăim fără asta, e o nevoie de bază. Dacă nu suntem acceptați, nu ne mai simțim în siguranță, pentru că ne paște izolarea și excluderea din grup.
Nevoia de a fi acceptați de ceilalți ne ghidează viețile
Până într-un punct, nevoia asta de acceptare e normală.
Ce se întâmplă însă atunci când caut permanent acceptarea celorlalți?
- Tot ce fac „trebuie” să fie pe placul celorlalți.
- Îmi alimentez perfecționismul și nu progresez în ceea ce fac (ca să fiu pe placul celorlalți „trebuie să fiu perfectă”).
- Progresez în direcția dictată de alții, ca apoi să îmi dau seama că acel ceva nu e ce îmi trebuie mie.
- Nu îmi asum riscuri și nu fac lucruri noi, ca să nu greșesc și să fiu de râsul lumii.
- Îmi ascund uneori părerile (de frică să nu ajung într-un dezacord)
- Nu mă arăt cum sunt, ci cum ar vrea ceilalți să fiu.
- Nu sunt creativă, pentru că creativitatea vine cu o tonă de greșeli, iar greșelile nu sunt acceptate de lume.
- Îmi creez o rețea de oameni care cred eu că merită atenția și încerc să fiu ca ei.
- Cumpăr și fac lucruri care să mă ajute să fiu ca acei oameni țintă.
- Merg doar pe drumuri bătute ca să nu fiu criticată.
- Îmi consum energia pe lucruri neimportante și le amân pe cele care contează pentru mine.
- Părerile celorlalți pot deveni părerile mele (despre mine, despre viață etc) și cel mai trist și cel mai important:
- Când caut în continuu acceptarea celorlalți, uit de mine.
Mult timp am căutat (și încă caut) acceptarea părinților mei. Apoi, când am mai crescut, am căutat (și încă o fac) acceptarea celorlalți oameni. A prietenilor, a colegilor, a vecinilor, a oamenilor de pe facebook, a profesorilor, a șefilor și lista poate ajunge până la oameni necunoscuți de pe stradă.
Vorbesc despre mine, pentru că nu vreau să fac presupuneri despre tine. 🙂 Însă știu că nu sunt singura care se regăsește în aceste fraze.
Fără să ne dăm seama, nevoia asta ne ghidează la nivel de decizii mari și mici. De la „Cu ce mă îmbrac astăzi?” până la „Pe ce drum o iau cu afacerea mea?” De la cumpărăturile mici de mâncare până la cumpărături de mașină și de casă.
Ca o regulă generală:
Cu cât mai mult îți pasă de ce cred ceilalți, cu atât mai mult cheltui pe stilul tău de viață.
În ecuația asta, nivelul de venituri nici nu mai contează. Tot ce contează e să fii în rând cu lumea.
Ok, ai dreptate, dar cum să nu-ți pese de ce spun ceilalți?
Nu avem cum să renunțăm definitiv la nevoia de acceptare.
Cred că și cei mai echilibrați oameni se lasă uneori duși de val și de ce cred ceilalți.
Însă cred că putem să ne obișnuim să trăim conștient și centrați pe noi, nu centrați pe ce spun ceilalți.
Învață să te accepți așa cum ești.
E un proces de lungă durată și fiecare îl parcurge în ritmul său. Pe mine m-au ajutat (și mă ajută) cărțile de psihologie și de dezvoltare personală, terapia, evenimentele și cursurile de dezvoltare personală, autocunoașterea și să fiu singură cu mine și gândurile mele.
Pentru un început mai ușor, poți să începi un jurnal de autoacceptare, în care să îți notezi toate lucrurile pentru care te apreciezi. Poate să fie vorba de lucruri mărunte (cum ar fi că te trezești dimineața devreme) până la alegerile bune pe care le-ai făcut în viață, lucrurile bune pe care le-ai făcut pentru alții etc. Poți să te inspiri de aici pentru motive de apreciere.
Vezi ce lucruri faci ca să obții acceptarea celorlalți.
E greu să recunoști că faci asta.
Însă cu cât ești mai sincer cu tine și cu cât faci mai multe din ce îți place ție, cu atât e mai ușor să nu îți pese de ce spun ceilalți. Capeți încrederea că ce faci tu e important și e ce îți trebuie ție și restul nu mai contează.
Pentru început, fă o listă secretă cu lucruri pe care le faci doar ca să fii pe placul altora.
Criticism is something you can easily avoid by saying nothing, doing nothing, being nothing” ~Aristotle
Adu-ți aminte că ceilalți sunt preocupați de ce crezi tu despre ei.
Serios, nu ești singurul/singura care caută acceptarea celorlalți. Și în timp ce tu te gândești ce cred alții despre tine, acei alții caută acceptarea ta (sau a altora).
Toți suntem mânați de ce cred ceilalți și asta înseamnă că puțini oameni își îndreaptă atenția doar pe ce faci tu.
Construiește-ți o viață care îți place cu adevărat.
Ok, tare grea treabă. Ai putea să începi cu hobby-urile, cu timpul tău liber (apoi să treci la job, relații) și atunci când viața ta va fi în acord cu tine și cu nevoile tale (nu nevoile și dorințele altora), îți va fi mai ușor să nu îți pese de ce spun ceilalți.
Nu uita că e imposibil să placi tuturor.
E imposibil și nici nu îți face bine să vrei să fii pe placul tuturor.
Când vrei să fii plăcut de toți ajungi să nu te mai placă nimeni, pentru că nu reușești să ai relații profunde. Și asta e ceea ce căutăm la o relație: conectare și profunzime.
Simplifică-ți viața și relațiile.
Când îți simplifici viața și spui Nu tonelor de păreri care vin de la ceilalți, ajungi să ai timp să te ocupi de ce e important pentru tine.
Când te ocupi de ce e important pentru tine, îți contruiești o viață care îți place și nu mai dai nici doi bani pe părerea celorlalți.
Photo by Tim Mossholder from Pexels
Meriți acceptarea celorlalți indiferent de ce faci.
Trăim într-o societate în care se pune mare accent pe ceea ce faci, nu pe ceea ce ești. Se crede greșit că:
Cu cât mai multe lucruri bune faci, cu atât mai bun ești.
Nu, nu e așa. Meriți atenția și iubirea celorlați doar pentru că exiști. Nu trebuie să dovedești nimănui că meriți să te placă.
Concluzie
Nu există o rețetă ușoară pentru cum să nu-ți pese de ce spun ceilalți. Pentru că analizând soluțiile, ajungem la nevoia de a ne analiza pe noi înșine.
Totul se rezumă la a avea încredere în sine, la a ne dezvolta curajul de a fi diferiți și de a ne crea o viață cum vrem, la a fi sinceri cu noi. Și nu are cum să fie ușor.
Pe final, te las cu o întrebare provocatoare:
Ce ai vrea să faci în fiecare zi dacă nu ți-ar păsa ce spun ceilalți?
Abonează-te la newsletter-ul: Năravu-i totul! Îți voi trimite săptămânal idei care o să te ajute să economisești și să trăiești conștient. Mulțumesc pentru încredere!
Pentru mine „lumea” este doar un concept abstract de care tin foarte putin cont in alegerile vietii.Unii ma considera egoista si nu ma inteleg dar pentru mine e un semn de sanatate psihica, in fapt nu cred in rodul imaginatiei mele despre ce ar crede altii.
In mentalitatea romaneasca cel mai mare impact il are sistemul nuntilor bazat pe cu totul alte criterii decat acela ca iti sunt dragi viitori miri.Inseamna un cost urias de-a lungul vietii(n-am facut un calcul), am refuzat sa partcip in cazurile oamenilor cu care n-am o relatie buna chiar daca imi sunt rude, foste cunostinte etc.Urasc conceptul de „obligatie” si iubesc conceptual de „drag”
Ela, de cand esti asa, dintotdeauna? 🙂
Cam din adolescenta:)
Si cum ai reusit sa faci schimbarea de mindset? Desi nu stiu daca a fost o schimbare de mindset la tine 🙂
Da am facut o schimbare de mindset. Am crescut intr-un oras din Moldova, foarte des auzeam ‘’ce va zice lumea ‘’ avem ‘’obligatii’’ etc. Nu ma caracteriza tot teatrul asta al pastrarii de aparente si mi-am ascutat instictul.M-am mutat in Ardeal la facultate si aici mi-am construit o noua viata, intr-o societate mult mai toleranta si mai ales in care lumea nu ma cunostea si judeca.
Mai am uneori dispute cu partenerul cand vine cu o invitatie la nunta.Mereu aleg pe criteriul imi sunt dragi oamenii astia, ai povestit/intanit cu ei de cateva ori in ultimul an, avem o relatie reala sau e vorba de simple cunostinte din copilarie ori un var de gradul III pe care nu l-ai vazut cum arata ca adult?Eu sunt drastica, daca raspunul este nu clar nu merg, aloc bugetul acela pentru o saptamana la munte.Pur si simplu imi asum cine sunt si ce cred.
eu am multe „lumi” in capul meu. Le zic idei preconcepute, sau pietre de moara ce le duc cu mine. Multi ani mi-am luat haine si machiaje sa ma ascund /infrumusetez in spatele lor. Apoi cu anii am invatat si m-am acceptat asa cum sunt.
Alti ani mi se parea ca e important sa fac doar pe placul alor batrani. Ca de, tre sa ii respectam. Pe naiba. Viata e prea scurta pt a trai dupa normele matusilor din familie.
Apoi am descoperit ca eu nu critic pe altii ci ma identific pe mine in reactiile altora. Asta iar a fost un moment cand am redus anumite cumparaturi haotice.
E amuzant ca am fost peste 20 de ani la scoala (gradi, scoala primara, generala, liceu, facultate, master) si nu am invatat sa imi asum viata ca o consecinta a cheltuielilor mele, si ca daca vreau o alta viata e important sa imi schimb cheltuielile.
Am renuntat la prieteniile „neinspirationale” si atunci am descoperit langa mine oameni care nu au cheltuit nimic la farmacie de peste 10 ani, mi s-a parut colosal cand imi ziceau ca au ajuns copiii la scoala si nu au avut nevoie de nimica. Apoi am descoperit oameni in drum spre independenta financiara si iar mi se pare extraordinar ca nici nu stiam de asa ceva. Doar sa facem loc in suflet pentru asa oameni.
Apoi am descoperit ca eu nu critic pe altii ci ma identific pe mine in reactiile altora. – ca bine mai zici aici. Inca mi-e greu sa recunosc, dar sunt critica cu sotul meu fix atunci camd eu nu fac ceva cum trebuie. Ca si cum as fi nervoasa pe mine si ma revars asupra lui. Un simplu exemplu – statul pe trlefon seara. Ii mai zic si o fac atunci cand eu am stat prea mult pe telefon si ma simt vinovata si fara sa imi dau seama caut vinovatul in el. Sau imi dau seama, dar prea tarziu :).
Cat despre scoala, nici nu stiu ce sa zic. Sunt recunoscatoare ca cel putin acum am putut sa deschid ochii. Ce a fost a fost.
evident ca e mai usor sa dam vina pe altii si sa cautam vinovatii in altii!!
Eu ma uit in sanatate, ca asta e dezbaterea si prioritatea majoritatii oamenilor, cati dau vina pe altii ca au pus culoare pe gaina, ca au adus virus, ca au pus zahar in medicamente, ca dau antibiotice sau ca nu dau antibiotice etc. EVIDENT ca altul e de vina e mai usor de dus in capul meu decat: ” o duc la fel de rau pt ca eu nu fac nimic altfel”.
Am 16 ani,de-a lungul anilor am avut parte de mult hate,doar că nu îl bagam in seama,nici acasă nu am avut o situație bună și m-am maturizat mult prea devreme,când am ajuns la liceu am zis „gata,aici voi fi alta persoana,nu îmi voi mai primii hate” eu sunt genul de persoana care a trăit mai mult singura,am scos multe persoane din viața mea și am rămas cu 3 persoane care chiar știu că mă pot baza,când am intrat în clasa a 10 a totul s-a schimbat,au început să scoată vorbe,sa dea vina pe mine,eu nu vreau prezenta lor în viața mea,adică nu m-ar deranja daca m-ar ignora,dar ei continuă efectiv cu comentariile și bârfele,eu stau calma,nu comentez nimic,au ajuns până la faptul că „sunt preferata profesorilor și îmi dau 10 pe degeaba”,eu nu ii bag in seama deoarece vreau un viitor,vreau sa iau bac-ul,vreau la o facultate,dar sentimentele mele nu acționează după creier,simt că îmi e frica sa nu fac vreo nefăcută,simt că aș putea să patesc atât eu cât și ei ceva dacă situația ia inca o întorsătură urata.
Ma puteți sfătui ce sa fac va rog frumos?
Salut, Nico! Am pus răspunsul meu mai jos, că aici se vedea ciudat. Dă-mi un semn când citești mesajul. Merci!
Candva, demult, gandeam si eu cum gandesc majoritatea si cautam acceptarea si validarea sociala. O caut si acuma, dar sub alta forma si in alt mod. Comentariul meu aici tot o forma de validare sociala este.
Dar, in timp, am realizat si simtit ca:
– Lumea desi se pliaza conceptelor sociale, este rareori fericita cu adevarat. Toti traim o minciuna cu masca pe fata.La fel ca in filmul „Joker”;
– Trebuie sa imi regandesc lista de „prieteni” si cercurile sociale. Astfel vei petrece momente mult mai importante si folositoare tie si lor;
– Cand nu te vei mai uita in gura lumii si nu te vei mai raporta la altii, cand vei stii ce vrei TU si nu altii, atunci vei fi cu adevarat fericit;
– Trebuie sa fii o persoana foarte puternica ca sa nu te lasi afectata in timp ce aplici conceptele de mai sus; deoarece ceilalti nu vor sa tinda la ceva mai sus si mai bine, isi vor gasi scuza si vor aplica o forma de autoaparare aratandu-te pe tine cu degetul, in loc sa invete si sa aplice din mentalitatea ta. Am observat acest aspect atat la cunostinte dar in special la colegii de munca, nu exista un vibe pozitiv niciodata, totul este negativizat si victimizat. Ne e lene sa facem si preferam sa dam vina si sa aratam cu degetu;
– Vei fi pus la zid, asta e aspectul care ma deranjeaza cel mai mult la altii, nu sa te inteleaga, dar macar sa iti respecte mentalitatea si modul „diferit” de gandire.
Eu m-am prins gandidu-ma in ultimele saptamani: Ce e fericirea, de fapt? 🙂 Am asa un sentiment ca fericirea nu exista. Stiu bine cat de placut se simte bucuria (cand pur si simplu te bucuri cu tot corpul), stiu cum se simte implinirea (ca atunci cand faci ceva ce iti place si iti iese bine), stiu cum se simt si celelalte emotii – tristetea, furia, dezamagire. Pe cand fericirea ce e? Obisnuiam sa cred ca e o adunare de muuulte bucurii impreuna. Insa acum nu mai stiu ce sa zic. Pentru ca si atunci cand esti esti super bucuros de o chestie, nu e neaparat sa te simti fericit. Nu stiu cum sa explic 🙂
Apropo, Andi, am citit toate comentariile tale de azi, multumesc mult ca te implici!
Pentru NICO: Salutare, Nico!
Mulțumesc în primul rând că ai scris aici. Vreau să știi mai întâi că înțeleg ce spui. Și eu am avut o adolescență zbuciumată și mi-a fost greu să-mi găsesc locul.
Tot ce pot să te îndemn e să vorbești cu un adult din cercul tău de oameni (părinți, un profesor/profesoară deschis/ă la minte, o mătușă poate?) ȘI SĂ CERI AJUTOR. Părinții mei nu ar fi înțeles situațiile prin care am trecut, dar cred că la liceu aș fi găsit o profă căreia să-i spun. Nu știu cum e la tine.
Spui că încerci să nu bagi în seamă hate-ul, dar cred că asta nu e sustenabil pe termen lung. Din situațiile în care eu am fost ținta hate-ului, aș putea să spun că ce a funcționat la mine e să pun limite foarte clare (adică să le spun clar și răspicat să mă lase în pace) și să nu intru deloc în jocul lor. Cu cât mai des intram în jocul lor, cu atât mai mult se întindea toată povestea. A nu intra deloc în joc poate fi foarte greu, pentru că doare, însă doar așa cred că e posibil să rupi cercul.
Eu am putut să fac asta foarte târziu, după câțiva ani de hate, după ce am înțeles că acei oameni pur și simplu atâta pot, că fac ce fac din rănile lor personale și că NU E DESPRE MINE, CI E DESPRE EI. Toți haterii au probleme grave nerezolvate și dau răutatea pe dinafară.
Ce cred că te poate ajuta e să te ocupi tu de tine: mai puțin timp pe Social Media și mai mult timp face-to-face (chiar și online, dar în timp real, nu prin mesaje) cu acele 3 persoane pe care poți să te bazezi, mai mult ieșit pe afară (plimbările și aerul rece sigur te vor ajuta să te simți mai bine), culcat cât de cât la ore normale, activități care să te relaxeze (citit, art&crafts).
Dacă te simți foarte neajutorată și presupui că ai semne de depresie (ești tristă mai tot timpul, nu-ți vine să ieși din pat toată ziua), te rog mult să-mi dai un semn. Pot să găsesc pe cineva de încredere (un psihoterapeut bun) care să te ajute mai mult.
Dacă simți că doar ai nevoie să vorbești cu un adult (să ventilezi din ceea ce simți, să scoți din tine, să găsești soluții), mă poți contacta și pe mine: 0735312091 (sunt și pe Whatsapp). Eu sunt coach în devenire și pot să te ascult și să te ajut să găsești alte perspective. Evident, fără costuri pentru tine, însă probabil pentru asta va fi nevoie și de acordul părinților tăi. Însă sper să nu te descurajeze asta, tu doar scrie-mi și găsim soluții împreună.
Să-mi dai un semn, te rog!
Buna ziua,am citit comentariul,multumesc mult pentru ajutor,intr-adevar am vorbit cu mama,cu domnul meu diriginte si cu domnul psiholog al scolii,domnul psiholog si domnul diriginte incearca sa ma ajute foarte mult,au inceput demersurile deja.Va voi contacta daca se intampla sa nu ma simt chiar deloc bine,deocamdata vreau sa vad cum vor mai decurge lucrurile.Multumesc mult de tot.
Buna ziua,va rog frumos puteti sa imi spuneti daca numarul acela mai este bun?Va pot contacta pe el?
Să fug repede undeva spre munţi,să stau acolo câţiva ani,să-mi cultiv calităţile,să părăsesc toxicitatea şi mediile ostile şi să vin după 30 de ani să văd cum s-a mai schimbat climatul.