E ultima zi de vacanţă. Suntem în Glyfada, pe coasta de vest a insulei Corfu. Azi plecăm acasă.

E ora 9:00, am mâncat şi mergem la plajă. Feribotul care ne trece de pe un mal pe altul (de pe insulă pe partea continentală) pleacă la 12:30. Avem timp să ne bucurăm o oră de mare, să facem un duş la întoarcere şi să predăm camera la 11:00. Planul e bun. Trecem la acţiune.

La mare ne bălăcim bucuroşi cu Tudor, Lia mănâncă nisip pentru ultima oară. Soţul meu nici nu intră în apă. El e deja cu gândul la drum. Eu încerc să mă păstrez cât de cât curată ca să-mi ajungă un duş scurt la plecare. Nu-mi iese. Nisipul îmi intră peste tot. Până şi copilul prietenilor noştri a adunat mai puţin nisip în chiloţi.

În fine, ce-i o oră de stat la mare? Mai nimic. Se scurge mai repede decât putem noi să clipim. Încărcăm jucăriile în geanta mare şi fugim spre camere pentru ultimul duş.

E ora 11:15, suntem gata. Sar peste detaliile despre cum am reuşit. Cine are copii mici, ştie sigur cum e. Îţi ies peri suri până te vezi în maşină. Asta e şi momentul când ceasul intern al soţului meu porneşte numărătoarea inversă.

Însă, nu plecăm, nu sunt gata prietenii noştri. Dar la 11:30 suntem în maşini. Înjurăm ultima oară drumurile înguste de Corfu şi o luăm spre Corfu Town. Vrem să oprim în oraş să luăm un ultim gyros. Portul de unde pleacă feribotul tot acolo e, aproape de capitală.

E ora 12:00, intrăm în oraş. Într-o margine de oraş, de fapt, unde lumea nu mănâncă. Nu ochim nicio „gyroserie” la prima vedere. Înaintăm, cu speranţă. Nu o găsim nici la a doua vedere. Mai avem câţiva km şi ajungem în port. Zărim 4 restaurante, toate într-o linie. E ultima şansă. Ori găsim aici gyros, ori rămân cu pofta-n cui. Fuge soţul meu la un restaurant, nu au gyros. Eu încă insist. Eu vreau gyros, nu orice mâncare. Fuge la al doilea restaurant. Nu au nici acolo. Se întoarce la maşină şi mă trimite pe mine: Du-te tu şi le inspectează pe celelalte două.

E ora 12:15. La 12:30 pleacă feribotul, suntem cu ochii pe ceas.

Mă duc, nu mă las. Renunţ la gyros, acum vreau orice numai să nu mor de foame 2 ore cât ne plimbă feribotul pe mare. Un restaurant serveşte doar peşte, n-am timp de aşa ceva. Altul e o pizzerie. Asta e, mă mulţumesc şi cu asta. Întreb cât de repede poate să ne o facă. 10 minute, îmi zice. Comand 2, că nu pot să mă decid doar la una şi dau să plec, cu gândul să revin când e gata. Plătiţi acum, vă rog, îmi zice chelnerul. Îi dau 18 euro pentru 2 pizza şi fug la maşină că a început să plângă Lia.

E ora 12:23. Deja mă fâţâi ca pe ace. Mă întorc în restaurant şi trag cu ochiul în bucătărie. Acum bagă pizzele în cuptor. Mă perpelesc şi eu la uşa bucătăriei. Mă uit la ceas. Trebuie să reuşim, glasul meu dă semne de îndoială.

E ora 12:28, soţul meu strigă din maşină: Natali, haaaaaai! Mă uit la faţa lui strânsă a disperare, mă uit spre uşa închisă a cuptorului. E o decizie de o milisecundă. Goodbye, we are leaving! Le strig şi eu chelnerilor. Mă arunc din mers în maşină şi plecăm!

La ora 12:32 se închid porţile mari ale feribotului. In spatele nostru, nu în faţă! Huuu, răsuflăm uşuraţi. Am reuşit. Noroc de prietenii noştri care au vorbit cu cei de la feribot să ne aştepte. Ei au ajuns la timp. Numai noi am ţinut să lăsăm grecilor 2 pizza din partea noastră. :))

************************************

Povesteam păţania asta unor prieteni acum câteva săptămâni. De fapt, mă plângeam cum am aruncat 18 euro în vânt. Ştiţi ce mi-au spus ca răspuns?

„Las’, nu ai pierdut banii, ţi-ai cumpărat o amintire de 18 Euro!”

M-am luminat la faţă când am auzit vorba asta. Pentru că aşa e! Dintr-o dată, cei 18 Euro nu mai însemnau nimic pe lângă valoarea poveştii.

Ştiţi cum e:

Dacă vrei încă o porţie de râs, citeşte şi: Amintiri amuzante din călătorie. De data asta fabricate de Tudor.