De 8 luni şi jumătate sunt fericită. Şi aseară mi-am dat seama de ce. Aseară am realizat că de 8 luni încoace eu nu mă mai gândesc la ziua de mâine cu lehamite, că iar e zi de lucru, că iar trebuie să fac lucruri pe care nu vreau să le fac (că oricât ţi-ar plăcea ce faci la job, obligaţii tot ai), că iar trebuie să ies din casă atunci când aş prefera să stau în pat toată ziua. De 8 luni încoace eu nu mai aştept să vină cât mai repede weekendul, vacanţele şi zilele libere. De când s-a născut Tudor sunt prezentă în viaţa mea şi nu aştept nimic să vină să mă facă fericită. Normal că weekendul tot e binevenit şi vacanţele tot mă bucură mult pentru că astea-s momentele când suntem toţi trei acasă…sau pe drumuri, pe plaiuri straine. Dar zilele mele nu mai trec aşteptând în continuu să vină cele 2 zile de la sfârşitul săptămânii când pot să fac ce vreau. Când pot să simt că am libertatea să aleg. Nu am libertate totală, că nah, şi în weekend facem lucruri neplăcute, dar măcar aşa din când în când în weekend pot să le las pe toate baltă şi să fac ce vreau eu.

De când a venit Tudor la noi în casă, eu stau cu el şi am control asupra timpului meu. Pot să fac ce vreau, când vreau şi pot să stau degeaba dacă asta vreau. Şi lucrul asta mă fericeste foarte mult. Aud de mame care se plictisesc cu copiii acasă, care vor să se întoarcă la lucru după câteva luni de stat acasă…Ei bine, eu aş sta şi câţiva ani acasă cu copilul. Doar să am bani să pot să fac ce vreau – să mă duc la evenimente, concerte, teatru, cumpărături. Nu prea am pretenţii, se vede, da? – „Doar să am bani…” 🙂

Astăzi trebuia să sun pe cineva din obligaţie şi aseară gândindu-mă la ce trebuie să fac azi, mi-am dat seama cât de fericită sunt, că pot să mă dezic de această obligaţie simplu şi fără „penalizări”. Nu mai cred în promisiuni, nu mai cred în obligaţii (bine, asta e valabilă până când mă întorc la serviciu 🙂 ). În promisiuni nu mai cred de mult timp, de când vorbeam odată cu prietena mea Alina care îmi explica cum vede ea promisiunile şi de ce nu se supără ea când cineva nu-şi ţine cuvântul. Tot discutând asa am ajuns la următoarea concluzie: gândeşte-te că omul acela care ţi-a promis ceva e de fapt un om bun (că oricum promisiunile de la oameni răi nici nu au valoare) şi poate i s-a întâmplat ceva neaşteptat şi nu mai poate să-şi ţină promisiunea. Dar asta nu înseamnă că pe loc devine un om rău, e doar un om care în anumite circumstanţe trebuie să-şi schimbe cursul acţiunilor şi nu mai poate ajunge la întâlnirea cu tine, de ex., sau nu mai poate să-ţi aducă ceva promis. Ţin minte încă din copilărie că tare mă legam de promisiunile părinţilor mei, mai ales de cele făcute de tatăl meu, pentru că el îmi promitea lucruri mai rar şi încerca mereu să le îndeplinească. Şi ţin minte câtă valoare aveau pentru mine acele promisiuni, de fapt câtă valoare puneam eu în ele. Şi uite că am crescut, la propriu şi la figurat, şi am ajuns să înţeleg că promisiunile sunt apă chioară, apă cu care ne îmbătăm doar pentru a ne simţi bine pentru moment. Ce legătură au promisiunile cu fericirea mea expusă mai sus? Păi, să va spun un secret: de când îl avem pe Tudor şi cu promisiunile ne este mai uşor. Acum putem oricând să renunţăm la tot felul de obligaţii sociale, doar invocând faptul că avem copil. Asta nu înseamnă că facem uz de acest lucru prea des, don’t worry, dar totuşi viaţa e mult mai frumoasă şi mai uşoară când nu ai obligaţii. Acum suntem practic fără program, nu ştiu exact ce o să fac mâine, nici o zi nu seamănă cu alta şi mă simt tare bine în pielea mea!