Una dintre rănile mele mari este competiția, trebuie să fiu cea mai bună în toate.
Altfel, mai bine nu fac nimic.
Văd rana, văd de unde vine, uneori mă prind de ea înainte de a le da voie gândurilor negre să mă inunde, alteori însă, mă compar și mă critic așa cum numai eu știu să o fac.
La nivel rațional, știu și sunt de acord că nu are niciun sens să mă compar cu alții. Probabil știi și tu teoria: compară-te cu tine cea de ieri. În realitate, fac pași mici pe care nici nu-i observ, sunt departe de teorie. Încă.
Așa se întâmplă cu multe aspecte ale vieții noastre.
Citim articole, cărți, mergem la cursuri, ne informăm cât încape.
Înțelegem concepte și idei abstracte, cum părinții noștri nici nu au visat să înțeleagă. Și toate astea sunt bune. Până într-un punct.
De la un punct încolo, însă, informația nu mai ajută.
De ce se întâmplă asta?
Când citim sau învățăm despre o idee faină, avem deja în noi o serie de obiceiuri și o serie de răspunsuri prefabricate.
- „Când ajung să fiu bună, o să mă uit și mai des în curtea vecinului, ca să nu cumva să mă întreacă.”
- „Când vreau să mă liniștesc, merg la shopping că așa am fost obișnuită de mulți ani încoace.”
- „Când vreau să cumpăr de mâncare o să merg la magazin fără listă, că nu am învățat acasă despre asta.”
Avem un bagaj – pe care nu-l mai vedem, atât de obișnuit e – care e acolo, mereu cu noi.
Să luăm ca exemplu o zi în care te simți copleșită.
Ți s-a întâmplat să știi toate acțiunile pe care trebuie să le faci ca să ieși din starea aia, dar să nu vrei să ridici niciun deget pentru a face?
Mie mi s-a întâmplat de multe ori.
Cred că se întâmplă pentru că nu avem suficientă motivație. Când suntem cu garda jos și ne bazăm pe creierul reptilian, toate informațiile sunt departe de noi. E nevoie de un efort conștient să ieși dintr-o stare de complacere sau una de victimizare ca să te apuci să faci lucrurile alea (care știi că ar putea să te ajute).
Cred că sunt și cazuri când stările astea chiar sunt necesare. E momentul când corpul strigă să stăm pe loc, ori că nu suntem încă suficient de pregătiți, ori pentru că emoțiile ne copleșesc și acele emoții au nevoie să fie văzute ori că preferă comoditatea și cunoscutul.
Un alt exemplu poate fi simplul obicei de a înregistra cheltuielile.
După mine, obiceiul ăsta are un impact atât de mare pe partea de gestionare a banilor, încât restul strategiilor sunt detalii.
Ține evidența cheltuielilor, trage concluzia după 1-2 luni și o să vezi că o să știi singură ce trebuie să faci mai departe. Nu o să mai ai nevoie de informație (decât dacă vrei să faci un salt mare).
Pare simplu la prima vedere.
Ok, fac asta și m-am eliberat pe vecie!
Ce se întâmplă, însă, la următorul pas?
În primul rând, informația aceea – e bine să fac un buget! – la scurt timp ajunge nerelavantă:
- trebuie să ajungem de la serviciu acasă,
- trebuie să ne gândim cu ce ne îmbrăcăm mâine la o întâlnire importantă
- sau poate că ne așteaptă copiii și numai la buget nu ne stă gândul.
Al doilea lucru care se întâmplă e că bugetul ajunge pe lista de „nice things to do” sau „must do one day”.
De aici se rupe firul.
Mai e și varianta în care te apuci de buget, să zicem că o faci imediat ce ai aflat că asta ar fi salvarea ta. Începi. Frumos și bine.
În câteva zile, apar altele urgente și relevante pentru creierul tău. Bugetul iar se duce la fund.
Sau poate să intervină partea emoțională a ta:
- nu te simți motivată să o faci,
- te copleșește numai ideea în sine,
- te lași pe mâna obiceiurilor vechi,
- nu o simți ca pe o prioritate.
Informația nu e suficientă, ce ajută, totuși?
Ce îmi lipsește mie în toate schimbările prin care trec e răbdarea.
Pur și simplu, nu mai am răbdare să aștept. Mi-ar plăcea ca odată ce citesc despre o informație, informația aia să intre în tot corpul meu – la nivel de celulă – și să simt imediat schimbarea.
Îmi doresc o baghetă magică, cred.
Ca să nu stărui asupra magiei (care e îmbietoare, dar nu există), îmi dau seama că îmi trebuie puțintică răbdare.
Al doilea lucru care ajută e practica.
Cu cât mai des faci acel lucru pe care-l ai în cap, cu atât mai des rupi drumurile neuronilor tăi și le arăți căi noi.
Să nu te mai compari cu alții. Cred că aici e un loc de unde vine sentimentul de copleșire.
Uite, ei cât de ușor îi reușește! La mine de ce e așa greu?
Te simți copleșită că la tine nu-i ca în acele povești imaginate. (Pentru că da, niciodată nu știi cum e viața acelei „ei” cu care te compari).
Mai e și sentimentul de copleșire care vine din „ți-ai pus prea multe pe farfurie„. Aici cred că ajută să golești farfuria: să renunți la acea varză de Bruxelles despre care se spune că e sănătoasă, iar creierul tău o percepe ca fiind grețoasă.
Pe partea de motivație, cred că ar ajuta o imagine clară la ce vrei să ajungi și să înțelegi de ce vrei să o faci.
Iar cel mai mult cred că ajută să te uiți în tine. Uneori nu avem încredere că putem să facem și căutăm experți să ne spună că putem și că avem voie. Alteori credem că alții știu mai bine decât noi.
Știi ce?
Nimeni de pe lumea asta nu știe mai bine decât tine ce ai tu nevoie!
Pe măsură ce vei face lucrurile astea și distanța dintre „a ști” și „a face” va fi mai mică.
0 Comentarii