Două lucruri îmi lipsesc de când sunt mamă:
1. Mesele de seară liniştite când pot să stau 10-15-30 minute să savurez ceva pe gustul meu
2. Să-mi trăiesc în linişte momentele de tristeţe atât cât vreau, atât cât simt nevoia

Acum totul se desfăsoară pe fast-forward la noi, mă gândesc repede la o combinaţie de ingrediente, gătesc repede ceva, mănânc repede acel ceva, de frică să nu rămân nemâncată, ştiţi cum e – mai bine repede decât deloc. Şi chiar şi cu soţul meu acasă situaţia nu e mai roz, de cele mai multe ori mâncăm pe rând, că Tudor nu vrea să stea cu noi la masă. Si chiar dacă mâncăm pe rând tot ne grăbim pentru că copilul exact atunci vrea atenţia celui care mănâncă. Deci unul dintre noi stă flămând şi aşteaptă, distrându-l pe Tudor, el însă are alte planuri şi vrea la cel care mănâncă, cel care mănâncă înghite grăbit şi zice că gata, că se gândeşte că şi celălalt vrea să mănânce. Al doilea, teoretic, ar trebui să mănânce mai relaxat, numai că Tudor, îşi schimbă direcţia şi vrea la el, sau dacă nu, oricum alte mii de chestii aşteaptă să fie făcute, deci nu e timp de înghiţit pe îndelete. Bagi în gură ce ai în farfurie şi fugi. De înghiţit, poţi înghiţi şi din picioare, sau culcat, sau în baie, depind ce vrea copilul să facă în momentul ăla.

Cu serile astea pe fugă ne-am mai obişnuit cât de cât, cel mai greu ne este în concedii, când vrem relaxare şi asteptările sunt pe măsură. Doar că Tudor nu are concediu niciodată, el peste tot e în continuă mişcare şi explorare, de fapt în concedii cu atât mai mult. Aşa că cinele alea relaxante la malul mării, sau în vreun restaurant din centrul vechi sunt o amintire vagă, nu mai ţin minte când ultima oară am reuşit să săvurez ceva ca lumea. Ok, exagerez, în Olanda, am reuşit la un moment dat să mă deconectez de fuga asta, cu ajutorul sotului meu, bineînţeles , că el stătea cu Tudor, şi m-am infruptat cu poftă din nişte creveţi cu usturoi. În rest, mereu pe fugă şi mereu pe rând. De stat la masă cu un pahar de vin, la o vorba lungă, nici nu mai zic nimic. N-avem aşa ceva.

Cu primul punct sunt sigură că toată lumea m-a înţeles. Acum să îl explic şi pe al doilea. Tot aşa, din cauza faptului că sunt mereu pe fugă, nu am timp pentru mine să stau să-mi trăiesc tristeţea, oricare ar fi aceasta. Mai ales când ai alături un bebe care te face să râzi cel puţin o dată pe oră. Fără nici o intenţie să te distreze. Reuşeşte să cadă în fund într-un mod tare spectaculos şi te face să râzi, reuşeşte să-şi pună iaurt în păr, îl prinzi că roade un colţ de mătură şi vrei/nu vrei râzi şi tot aşa toată ziua. Efectiv simt că nu pot să stau în linişte să mă jelesc, ori nu e timp de aşa ceva, ori mă face Tudor să râd atât de tare că uit de tot răul de pe lume. Desigur, chestia asta e bună pe de o parte, terapie prin râs se numeşte, dar, pe de altă parte, chiar simt uneori nevoia să stau să rumeg toate emoţiile care mă copleşesc. Vreau să le simt pe toate pe îndelete, şi bune şi rele.

Deci, vreţi să mai faceţi copii dupa aşa citiri? 🙂