Suntem în maşină, ne întoarcem de la cumpărături cu toată gaşca. Lia a adormit. Şi lui Tudor îi este somn, dar nu are în plan să doarmă. Trecem de zona în care locuim noi şi umblăm aiurea prin Buftea cu gândul să îl adormim şi pe el. Vorbeşte tare, strigă, poate-poate reuşeşte să o trezească pe Lia. Nu-i iese asta, aşa că schimbă placa. Începe să mârâie că vrea în parc. Mârâie, mârâie în continuu, ştiţi voi mârâitul ăla de te zgârâie pe urechi. Sunt obosită, nedormită, frământată de gânduri şi griji.

Îmi vine să o iau pe câmpii de nervoasă ce sunt. Îi spunem în fel şi chip să se oprească, nu-l interesează. Îi spun soţului meu, mai mult într-o doară aşa, cu gândul să scap din acel calvar măcar la nivel de vorbe:

– Lasă-mă să cobor, vin cu autobuzul.

– Serios?, mă întreabă.

Mârâi şi eu ceva, el înţelege că e serioasă treaba şi se opreşte. Îmi iau portofelul, geaca şi telefonul şi cobor. Mă duc în staţie, mă aşez pe scaun şi mă uit buimacă cum maşina pleacă.

S-a făcut linişte, în sfârşit.

Aş fi stat mult, acolo în staţie, pe scaunul înalt, bălăngănindu-mi picioarele. Gestul ăsta mă trimite automat în vremuri mai vechi când eram copil şi nu ajungeam cu picioarele la pământ când stăteam pe scaun. Nu s-au schimbat prea multe de atunci, nici acum nu ajung.

Nu durează mult şi vine autobuzul. Un autobuz mic, de suburbie, plin de oameni de tot felul, unii mirosind a băutură. Mă aşez lângă unul care aţipeşte pe scaun. Simt cum mă inundă de alături şi un iz de ţigări ieftine, pe lângă cel de băutură. Mai sunt scaune libere, dar nu-mi mai pasă de nimic. Sunt bucuroasă că am evadat.

Plonjez în gândurile mele – între dorinţa de a scăpa de toate, dorinţa de a face mai des ce îmi place şi vinovăţia că i-am lăsat baltă cumva. Cât pe ce să ratez staţia unde ar trebui să cobor. Aş fi mers aşa – cu ochii la drum, în “arome” de tot felul şi adâncită în gândurile mele – încă mult timp. Dar nu mă lasă inima. Ştiu că nu e uşor să stai cu doi copii mici acasă, mai ales când sunt nedormiţi.

Cobor din autobuz şi pornesc încet pe jos spre casă. Mă gândesc ce bine ar fi să ajung acasă şi să îi găsesc dormind pe amândoi. Îmi fac chiar planuri că o să mă culcuşesc lângă Tudor şi eu. Îmi place mult să dorm cu el la prânz, deşi rar mai prind plăcerea asta în ultimul timp.

Dar ce să vezi? Povestea mea nu se sfârşeşte aşa cum aş fi vrut eu. Intru în curte, mă uit pe geam – Tudor se joacă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca şi cum nici nu ar fi ora de somn. Inghit în sec şi-mi iau „la revedere” de la toate planurile. Asta e. Măcar am luat o gură de aer şi m-am liniştit un pic. De fapt, sunt chiar mândră de mine că nu am explodat în faţa copiilor, sunt mândră că mi-am luat time-out la timp. Mai ales că…puţine din cele ce se întâmplau în sufletul meu aveau o legătură directă cu ei.

♥ Dacă vreţi să fiţi la curent cu ultimele noutăţi de pe blogul meu, vă invit să daţi Like paginii de Facebook sau să vă abonaţi la newsletter cu ajutorul butonului Follow. ♥