M-am trezit de dimineață cu această expresie pe buze. O fi faptul că în ultimul timp am simțit și eu presiunea asta sau din contră, nu am simțit-o și mă simt vinovată?

De când mă știu, trăiesc cu presiunea asta la subraț. La noi, în casă, a contat foarte mult ce spun ceilalți. Mai mult de atât, a existat o frică nespusă că dacă nu facem ca ceilalți, ceilalți nu ne vor accepta.

E o nevoie normală a noastră, a oamenilor, de a ne simți acceptați într-un grup, pentru că altfel, pe vremuri, când alergam în turme după pomușoare și animale de pradă, nu prea aveam cum să scăpăm cu viață dacă nu eram parte dintr-un grup.

Totuși, cum s-a ajuns de la o nevoie care te ajută să supraviețuiești până aici, la realitatea de azi, când presiunea asta ne conduce viața?

În caz că îți vine să zici că exagerez, mai gândește-te o dată la cum cei mai multi studenți își aleg menirea dintre 3 opțiuni (drept, economie, inginerie).

Sau cum cei mai mulți oameni se căsătoresc până pe la 30 de ani, că așa se așteaptă de la ei.

Sau cum cele mai multe femei țin casa pe umerii lor.

Sau cum am ajuns să luăm cadouri doar pentru că așa trebuie (goana de cadouri de Crăciun, sora mai mică a ei de Paște, pentru petreceri și zile de naștere, deși nu mai știm ce să luăm).

Facem lucrurile de mai sus ca să fim acceptați în grupuri mai mari sau mai mici (în primul rând în familie, apoi în familia extinsă, apoi în grupul de la școală/serviciu, în grupul larg al societății).

În ultimii ani – probabil zeci de ani – lucrurile se schimbă și nu ne mai ferim să fim diferiți. Însă se schimbă tare încet, după mine.

În discuții individuale, în răspunsurile oamenilor, încă văd o teamă ascunsă de a fi diferit.

Adevărul e că a fi diferit poate să vină cu un disconfort continuu.

De la priviri nedumerite când ieși îmbrăcat altfel pe stradă, până la ranchiună și ură în genul: în ritmul ăsta unde o să ajungem!?

Nu oricine își permite luxul de a fi diferit.

Ce s-ar întâmpla dacă am răspunde mai puțin presiunii de a fi acceptați?

+ Am putea să ne simplificăm mai mult viețile, pentru că ne-am urma mai des inimile în loc să urmăm cutumele.

+ Ne-am dezvolta puterea de a discerne între ce e important si ce nu e.

+ Am face mai puține cumpărături inutile, pentru că am înțelege că oamenii ne-ar accepta indiferent ce punem pe noi.

+ Am înțelege și noi că cei care nu ne acceptă din motive materialiste sunt limitați în gândire. Deși eu cred că, în profunzimi, foarte puțini oameni sunt așa.

+ Ne-am da voie să fim creativi și am trăi cu mai multă pasiune.

+ Ne-am îngrădi mai puțin și, din spațiul ăsta, cu mai multă libertate, am pune mai puține limitări celorlalți.

+ Ne-am deschide și nu ne-ar fi frică să ne arătăm vulnerabili, pentru că ar exista mai puține etichete: tu ești într-un fel, tu ești în altul.

+ Ar exista, în același timp, mai puține familii unite, poate că ar exista mai puține grupuri pe care să ne bazăm (chiar și familiile disfuncționale pot fi uneori un sprijin bun) sau poate că am forma altfel de grupuri, unele în care suntem sinceri și asumați cu ceea ce suntem.

+ Am putea să ne facem curaj să avem o viață diferită și, poate (dar nu neapărat), mai bună.

Concluzie

Adevărul e că e confortabil să ne simțim acceptați. Chiar dacă asta înseamnă să călcăm pe alte valori de-ale noastre.

Cu rețelele sociale existente (ca facebook sau instagram) lucrurile se complică și mai mult. Acolo, ne creăm (unii, cel puțin) un profil separat de viețile noastre, un profil în care arătăm mereu bine, vorbim mereu frumos, avem casele mereu stilate (mă minunez aici de casele americanilor), iar de cealaltă parte a telefonului, uităm că acestea sunt doar niște bucățele din viață. Și ne dorim și noi, așa-i?

În fuga asta – de a fi acceptați pe plan social – te îndemn azi să nu uiți de tine, să nu uiți ce îți place ție să faci, să nu-ți fie frică să te impui când nu îți place, să nu îți pierzi individualitatea.

Unul câte unul, fiecare ok în felul său, putem să ne vedem de viața noastră, fără să fim plăcuți de toată lumea.