Sau nu știu, o duci? Te dai peste cap să îi mulțumesti pe toți? Dar absolut toți?
Îți stabilești standarde înalte, la care știi din start că nu ai cum să ajungi?
Te critici aspru că nu reușești să le faci pe toate, exact așa cum ți-ai imaginat?
Te compari cu alții și ți-ai dori să fii mereu în top 3, hai 5?
Ai vrea să arăți perfect mereu?
Îți vine să corectezi orice greșeală typo pe care o faci, chiar dacă e un mesaj urgent și în privat?
Nu accepți că poți să faci greșeli, deși știi clar că ești doar un om?
Te uiți mereu în curtea altuiva și ți se pare că la alții e mereu bine?
Îți vine greu să te accepți așa cum ești?
Îți vine greu să te lași să explorezi lucruri noi și să gândești out of the box?
Îți vine greu să fii altfel, de frică să nu pierzi oamenii de lângă tine?
Ți-e frică de ce o să-ti spună alții și de ce o să creadă ei despre tine?
Îți cauți scuze că perfecționismul e un lucru bun și că e ok să cauți mereu să fii mai bună?
Da, am făcut exact asta într-un interviu de angajare.
Știi renumita întrebare „Ce defecte ai?„, nu știu dacă se mai pun așa întrebări, dar eu am primit-o cândva.
Evident, am spus că perfecționismul e defectul și atuul meu, pentru că așa tind mereu să îmbunătățesc lucrurile. Ce mai conta că asta înseamnă să fiu mereu nemulțumită de mine…
Chiar și acum, cât scriu rândurile astea, mă tem că la vreun interviu viitor, cineva, cumva, o să citească rândurile astea și o să creadă că sunt un pic nebună…
Trebuie să îți spun că eu duc greu povara perfecționismului.
Uneori, chiar foarte greu.
Mă îndoaie.
Nu mă lasă să mă bucur de rezultatele bune (pentru că nu sunt perfecte, evident). Nu mă lasă să merg până în pânzele albe pentru valorile mele (dacă nu sunt acceptată, ce mă fac?). Mă face să îmi doresc să fiu plăcută de toți. Mă face să caut acceptare acolo unde nu ar trebui să o caut. Îmi taie curajul când e vorba de lucruri noi, care vin inerent cu greșeli.
Visez să mă trezesc ca dintr-un somn, să îmi desfac aripile, să le scutur, să scap de toată greutatea asta și să fiu EU.
La tine cum e?
Ce mesaj curajos!
Da, si eu duc povara asta mai greu. Vine, in parte din cresterea lui „asa trebuia sa faci” si ‘mereu e loc de mai bine”. Dar ma tratez. Incerc sa fiu blanda cu mine si sa imi prioritizez asteptarile, unde e musai musai sa fiu tot of the top si unde e acceptabil sa fiu undeva la mijloc 🙂
Multumesc mult, Irina! Eu imi doresc sa nu vreau sa fiu in niciun top. Nu sunt acolo inca, dar invat sa imi iubesc imperfectiunile in fiecare zi. Imi doresc mult ca fiecare zi din viata mea sa fie o zi suficient de buna si asta cred ca m-ar multumi.
Da, ar trbui sa ne iubim pe noi cel mai mult.
Greu duc si eu povara perfectionismului. Am incercat sa mai las de la mine.
Inainte de a fi mama perfectionismul ma conducea si starea mea generala era la pamant uneori. Eram la un loc de munca unde cu greu reusesti sa faci tot ce ti se cere si sa fie perfect asa cum vrei si tu si cei care te-au angajat si plangeam de cate ori plecam spre casa, pentru ca nu eram impacata cu mine.
Acum, la acelasi loc de munca, in alte circumstante, cu un copil de un an si ceva oboseala acumulata, ma straduiesc si atat. Ce iese e ce am putut da eu mai bun. Plec spre casa cu zambetul pe buze si las totul acolo pana data viitoare. Asta da evolutie!
Bună Rox și mulțumesc că te-ai abonat la blog! 🙂 Mă bucur sincer pentru evoluția ta, pentru că nu e ușor să faci trecerea asta…Nu e ușor să lași controlul din mână.