Pădurea Norvegiană este prima carte de Haruki Murakami care a ajuns în mâinile mele. Îmi place să aleg cărțile dupe nume – dacă numele unei cărți mă intrigă, sună frumos sau mai degrabă ciudat, aceasta are toate șansele să fie citită. Pădurea Norvegiană m-a făcut să mă întreb ce legătură are o pădure norvegiană cu un scriitor japonez sau invers :), așa că ..iată-mă, încercând să înşiruiesc câteva gânduri asupra ei.

Titlul cărții vine de la numele unui hit al celor de la Beatles, Norwegian Wood, toată cartea fiind, de fapt, presărată cu  multă muzică bună: Beatles, Rolling Stone, Bill Evans, Bach …şi lista poate continua.

Având în centrul său povestea lui Toru Watanabe, un adolescent al cărui prieten se sinucide la vârsta de 17 ani, autorul ne poartă prin Japonia anilor ’60, o perioadă agitată când studenții niponi își manifestă numeroasele nemulțumiri față de dezorganizarea din universităţi.

Povestea începe cu imaginea lui Toru la vârsta de 37 de ani, care, printr-o întâmplare , aude undeva pe fond Norwegian Wood, melodia care îl aruncă înapoi în timp, în toamna anului 1969. Toru Watanabe al acelor ani este, aparent, un simplu student la facultatea de Teatru, care încearcă să se acomodeze cu viața la comun într-un „cămin dubios”.  Sinuciderea celui mai bun prieten – Kizuki – i-a marcat însă viața. La un an după această întâmplare și la câteva luni după ce se instalează în cămin, o întâlnește pe Naoko, iubita prietenului său mort. Suferind de aceeaşi durere, chiar şi la doi ani de la moartea lui Kizuki, aceştia petrec mult timp împreună, reuşind să-şi deschidă inimile doar unul faţă de altul.  Imediat ce împlineşte 20 de ani şi face dragoste cu Watanabe, Naoko se retrage din Tokyo încercând să-şi găsească echilibrul într-un sanatoriu pentru oameni „anormali”, iar în viaţa lui Watanabe apare o noua fată, Midori.

Midori este total diferită faţă de Naoko şi reprezintă tangenţa lui Watanabe cu prezentul, cu plăcerile şi regretele lumeşti, cu lucrurile banale, dar atât de dulci şi chiar cu viitorul. Unul dintre cele mai frumoase pasaje din carte este cel care o descrie pe Midori. Simplu, dar convingător: „- Să ştii, spuse Midori lipindu-şi obrazul de pieptul meu, că eu sunt o fiinţă umană, în carne şi oase, şi prin venele mele curge sânge. Tu mă ţii în braţe şi eu îţi spun că te iubesc. Sunt gata să fac orice-mi ceri. Oi fi eu puţin trăsnită, dar sunt copil bun, cinstit, muncesc din greu, sunt destul de drăguţă la faţă, am sâni frumoşi, fac mâncare gustosă şi am moştenit jumătate din averea tatei. Pot fi o partidă bună, nu crezi?”

Încet, încet Watanabe se îndrăgosteşte de Midori, în acelaşi timp iubind-o în felul său şi pe Naoko.  Deşi în mod normal, personajul principal ar trebui să facă o alegere între cele două, lucrurile iau o astfel de întorsătură încât una dintre „pretendente” se autoexclude.  Din ceea ce povestesc eu, pare a fi un roman de dragoste siropos şi uşurel, însă povestea este una foarte profundă…şi bine scrisă.

Deşi nu mi-a lăsat multe de gândit şi de rumegat pentru eul propriu (senzaţia asta o caut în toate romanele), deşi nu am reuşit să-mi trag de aici o listă de „to do” şi „not to do”, romanul abordează subiecte importante ca:  sinuciderea printre rândurile tinerilor din Japonia, adaptarea la viaţa normală a celor care au suferit de o boală mintală, capacitatea tinerilor de a face o alegere bună dintre toate posibilităţile pe care le au la dispoziţie, transformarea adolescenţilor în maturi, despre „datoria” pe care o avem faţă de lume…şi altele pe care vă las să le descoperiţi singuri.

Dincolo de temele serioase pe care le poţi întrezări pe dedesubturi, romanul are pasaje comice care fac citirea uşoară şi plăcută.  În plus, este marcat la tot pasul de scene erotice 🙂 .

Încă o serie de aliniate care mi-au plăcut:

” – M-am despărţit de el. Definitiv. […] – De ce?

–  De ce? scânci ea. Eşti nebun? Ştii subjonctivul din engleză, ştii trigonometrie, îl citeşti pe Marx şi nu eşti capabil să înţelegi atâta lucru? De ce naiba mă întrebi? De ce mă pui în situaţia să-ţi spun direct ce ai putea foarte bine să simţi şi fără vorbe? Ţin la tine mai mult decât la el. Asta-i tot! Mi-ar fi plăcut să mă îndrăgostesc de un băiat mai arătos, dar dacă n-a fost să fie… M-am îndrăgostit de tine!”

” Zău că-mi place cum vorbeşti. Parcă întinzi, frumos şi neted, tencuiala pe un zid” (Midori despre Watanabe)

Iar la final, pasajul care, după părerea mea, este chintesenţa romanului:

” Când te trezeşti în beznă, singurul lucru pe care-l poţi face este să închizi ochii şi să încerci să te obişnuieşti cu întunericul.”