De când ne-am mutat în US, am tot descoperit pe parcurs diverse lucruri care au fost importante pentru noi, dar de care nu am fost pe deplin conștientă.

De fapt, am început să descopăr lucruri chiar de când încă eram în Ro. Spre exemplu, la despărțirea de învățătorii de la școala copiilor, am aflat că suntem niște părinți buni. Părinți implicați, prezenți.

De ce zic că nu am știut (sau că nu am fost destul de conștientă de asta)?

Pentru că am cerut mai tot timpul mult de la mine și de la rolul meu de mamă. Am fost atât de mult concentrată pe a fi o mamă bună, încât, de la un punct încolo, am început să nu mai văd asta.

Am tins spre mai mult și mai mult.

Ca la această plecare să primesc de la învățătoare și din comunitatea de părinți feedback-uri sincere despre cât de mult am contat pentru clasele copiilor. Nu vreau să pară că mă laud – vorbesc despre asta pentru că, pur și simplu, nu m-am așteptat ca familia noastră să fie atât de apreciată în clasele copiilor.

Îmi vine să plâng acum când spun asta. 🙂

Mă întreb inclusiv în ce fel ne-ar fi influențat acest lucru decizia noastră de mutare, dacă aș fi fost mai conștientă de el. Cu siguranță, școala reprezintă doar o parte dintre factorii care au contat în decizie, dar întrebarea oricum rămâne.

De-a lungul anilor petrecuți la școala aceasta și în comunitatea de părinți (care a contat mult), am avut multe momente când am fost recunoscătoare pentru ce avem. Adică nu e ca și cum am fost complet inconștientă. Doar că la plecare, am înțeles că am contat mult mai mult decât am știut.

De aceea, lista mea de azi are legătură mai mult cu lucruri emoționale și cărora nu le-am dus lipsa în România, pentru că le-am avut. Au fost acolo mai mereu și am ajuns uneori să le iau ca și cum mi se cuvin sau ca și cum nu le-aș merita (asta a fost situația cu școala – nu am fost suficient de în contact cu locul nostru, ca familie, în clasele copiilor).

Nu-mi lipsește nimic material aici, iar dacă vorbim despre civilizație, multe lucruri în US sunt mai avansate față de Ro. Doar că, la nivel de suflet, sunt și alte lucruri care contează. Mult.

Lucruri pe care le-am avut în România și pe care nu le-am văzut la adevărata lor valoare:

#1 Grupul de prieteni al copilului mare de la școală și cât de mult a contat acest grup pentru el

De aici, de fapt, mi-a venit să scriu acest articol. Anul acesta a intrat la middle school (un fel de gimnaziu), unde programul este mult mai intens și unde încă nu și-a făcut prieteni. A trecut deja o lună de școală și pentru el încă este foarte greu. A ajuns inclusiv într-o fază în care îmi tot spune că nu mai vrea la școală. Ceea ce nu e caracteristic pentru el. Am săpat din aproape în aproape și am aflat că această deconectare este, în special, despre lipsa prietenilor lui și despre incomoditatea de a-și face prieteni noi.

Am menționat despre grupul de la școală, pentru că acolo își petrecea mare parte din timp – după amiezile, stătea la after și se jucau mare parte din timp. Însă la fel de importanți, au fost și ceilalți prieteni cu care se juca în weekenduri sau serile, când ajungea acasă.

#2. Legătura specială pe care au avut-o copiii cu învățătoarele lor.

Fetița mea încă speră că ne vom întoarce într-un an în România și că va putea intra în aceeași clasă, la doamna Raluca. Și băiatul speră la o zi când ne vom întoarce și va putea fi în aceeași clasă. La fel, am fost conștientă de relația lor specială cu școala, cu colegii și cu învățătoarele, dar nu am fost conștientă pe deplin cât de important au fost aceste aspecte pentru ei.

N-o să mai fac un punct special pentru asta, dar o parte importantă legată de școală a fost și comunitatea de părinți. Am avut noroc de niște comunități foarte faine la școală și abia când am ieșit din ele, am putut să văd și mai bine cât de conținătoare au fost.

#3. Distanța relativ mică față de părinți și față de familia extinsă.

Și prin mică, mă refer la 10 ore cu mașina/trenul sau o oră cu avionul. 🙂

Cumva, nu pot să spun că i-am avut pe părinți aproape, dar înțeleg acum că aveam un confort emoțional care suna așa: „în caz că se întâmplă ceva, pot să mă duc oricând acasă”.

Și din US teoretic pot, însă nu oricând vreau eu și e mult mai greu și mai costisitor.

Datorită distanței relativ mici, am avut în fiecare an și câte 1-2 ieșiri cu toții, împreună. Ceea ce aici, iar, îmi lipsește.

#4. Prietenele mele și faptul că unele dintre ele locuiau aproape de mine și că mă puteam vedea ușor cu ele.

Am început să-mi fac prietene și aici, dar o să mai dureze până o să creez relații la fel de profunde. Acum țin legătura strâns cu oamenii de-acasă, ba chiar am reușit să împrospătăm și niște relații mai vechi, dar nu e același lucru. Întâlnirile online sau la telefon nu pot înlocui prezența fizică.

#5. Lectura în română

Știu că asta se poate rezolva relativ ușor. N-am căutat, dar sunt aproape sigură că se găsesc și librării cu cărți românești în US. Dar nu mai sunt așa la îndemână. Mergem săptămânal la o bibliotecă de lângă casă, de unde ne luăm de citit și citesc doar în engleză. Pe de o parte, îmi place că învăț și mai bine engleza, dar pe de altă parte, mi-e dor de mai multă română.

În loc de concluzie

Cam atât îmi vine să împărtășesc azi. Poate pare că nu e mult. Dar nu e nici puțin. Sunt multe ramificații emoționale care pleacă de la aceste puncte.

Ramificații pe care este greu să le pun în cuvinte.

Culmea este că nu mi-e dor neapărat de mâncăruri, de restaurantele românești sau moldovenești sau de alte lucruri materiale. Adevărul este că în perioada asta de tranziție am tot gătit chestii ca la mama acasă (pilaf, borș, pește prăjit) și asta a atenuat dorul.

Însă mi-e foarte dor de tot ce ține oameni. Toamna era și anotimpul când aveam multe ieșiri la munte, în special una lungă la munte, cu familia extinsă. Mi-e foarte dor și de asta.

Suntem încă în adaptare aici și știu că va fi tot mai bine, dar desprinderea asta nu e deloc ușoară.