Am o vecină simpatică. Datorită ei, șederea noastră (temporară) la casă e deosebit de plăcută. Avem copii cam de aceeași vârstă, preocupări similare când vine vorba de educația copiilor, ne interesează pe ambele gătitul (cât de cât) sănătos, ne simțim bine împreună.
Încă de când ne-am dat seama că vorbim aceeași limbă, ne-am oferit una alteia ajutor. Mai un ou, o ceapă, o invitație să mâncăm împreună sau un desert împărțit la două familii. Când e vorba de mâncare, ne vine ușor să dăm și să primim.
E mai greu când vine vorba de ajutorul cu copiii. Fiecare dintre noi se oferă, pe bune, să o ajute pe cealaltă cu copiii, dar niciuna nu se grăbește să primească ajutorul. Ne refuzăm una pe alta cu cea mai mare măiestrie. 🙂
M-a pus pe gânduri felul ăsta al nostru de a reacționa. Și atunci mi-am pus întrebarea:
De ce e așa? De ce ne este greu să acceptăm ajutor?
Deși am început cu o situație specifică, cum e situația mea și a vecinei, am observat că nu suntem singure. Însă, mai departe, includ doar motivele mele, că pe ale vecinei (și pe ale voastre) nu le știu. (Dar mi-ar plăcea să le aflu.)
Frica mea cea mare e să nu deranjez.
Am stat și m-am analizat ce simt când A. (vecina) îmi oferă ajutorul ei și mi-am dat seama ca frica asta mă face să nu accept. Nu vreau să o deranjez, nu vreau să o încurc cu ceva, și ei îi este greu, dar nu îmi spune… Îmi fac tot felul de scenarii și pun la îndoială răspunsurile ei. Ea îmi spune că este ok, că nu o deranjez etc. Cam ceea ce îi spun și eu ei și ea tot nu mă crede. 🙂
Nu vreau să mă îndatorez.
Chiar dacă accept, simt nevoia să întorc favoarea fix așa cum am primit-o, să nu o las pe A. să mă ajute mai mult de cât o ajut eu. Așa nu se face. Nu pot să rămân îndatorată, îmi tot spun.
Nu cred că A. stă să calculeze câte minute pe ceas m-a ajutat cu copiii, așa cum nici eu nu o fac. Într-o relație normală de prietenie, nimeni nu stă să calculeze ca ajutorul să vină egal.
Eu fac ca toată povestea să fie despre mine – despre frica mea de a nu deranja și de a nu rămâne îndatorată nimănui – și nu reușesc să văd perspectiva vecinei. Dacă ar fi să revin la învățăturile din cartea Comunicare Non-violentă, ar trebui să mă bazez pe faptul că suntem ambele sincere și că știm să ne respectăm limitele proprii (adică nu oferim ajutor, atunci când nu putem). Așa lucrurile ar fi foarte simple, doar că…
Realitatea e alta…
Pentru că așa am fost crescuți. Cu impresia că deranjăm pe alții dacă cerem ajutorul, cu impresia că nu suntem suficient de buni dacă nu ne descurcăm singuri și că fiecare datorie, fie ea morală, trebuie de întors numaidecât. Dinte pe dinte, că altfel suntem neserioși. Preferăm să refuzăm ajutorul, numai să nu ajungem să trăim sentimente de vinovăție.
Asta e ce simt eu. Voi ce credeți? Vă este greu să acceptați ajutor? Numai să nu îmi spuneți că sunt singura, că nu vă cred. 😀
PS: Cum nu îmi place să vă las doar cu întrebări, deși întrebările sunt bune, las aici un articol bun, despre cum să învățăm să acceptăm ajutorul altora. Două idei de aici mi-au plăcut mult:
If you don’t receive well, you stop the flow of love. – chiar așa se întâmplă, acum îmi dau seama.
Pay it forward instead of returning it. – uite o rezolvare la nevoia mea de a întoarce fix în fix ce am primit.
Foarte bun articolul si o intrebare pe care mi-o pun altfel eu:cum sa fac sa imi fac viata mai usoara acceptand ajutor cu mai multa usurinta?ca exemplu in familia mea mi-e si frica sa ma duc cu un cadou mai mare la parinti pentru ca nu stiu cu ce bicicleta,100de carti vor veni la copiii mei. eu mi-am impus sa fac cadouri mai mici pentru ca dupa aceea cresc toate exponential.si eu primesc mai mult si apoi tre sa dau mai mult si dupa oferirea unui cadou devine un efort financiar.eu de multe ori nu accept pentru ca imi spun ca acel ajutor nu va veni mereu si practic solutia pe termen lung nu e din ajutorul acela ci din gasirea unei solutii reale,stabile.desi eu m-am simtit minunat cand finutul meu mi-a fost lasat in grija cateva ore.m-am simtit bine ca am fost aleasa sa fiu de ajutor.poate nu ar trebui sa omitem si asta din ecuatie.o zi minunata si la cat mai multe articole care iti mai linistesc neuronii incinsi??
De asta ziceam, ca eu ma gandesc doar la ale mele si nu reusesc sa ma gandesc la perspectiva vecinei. Pentru ca sunt sigura ca ei ii place sa stea cu copiii, asa cum si mie imi face placere sa o ajut. Te simti foarte bine dupa ce ajuti pe cineva. Numai ca in capul meu se fac doar calcule matematice, imi apare MARE: nu e bine sa ai datorii, sa nu deranjezi pe cineva, iar restul raman in umbra. Mda, oricum cu cat ma gandesc mai mult la asta, cu atat invat sa reactionez altfel. Cat despre cadouri, stiu despre ce zici, ne spunem ca trebuie asa si asa si uitam care e esentialul. Merci pentru vizita! Te pup!
Eu am plecat din tara. Aici, in contacte cu putini romani, am identificat din aceste „mesaje” primite din copilarie…prejudecati. Expresia mea favorita care descrie ce e in mine e ca „sunt crescuta sa fiu iobag” si nu acvile.
Altfel mai am acasa si alti copii (prietenele fiica mii), cand merg la cumparaturi intreb vecinele daca vor asta sau asta, avem un grup de cumparatoare si nu o data am reusit sa iau pret mai bun pt ca am comandat cantitati mari.
Dar cum sunt strainii in legatura cu asta? Tot asa le e greu sa primeasca ajutor? Cat despre prejudecata despre care povestesti, o maaaaare parte din noi suntem crescuti asa, fie ca recunoastem sau nu. 🙂
Interesant ca prima data romanii primesc ajutor. Ba chiar o cer.
Si mai interesant ca strainii sunt si mai si decat noi – avem familii in jur cu 4-5-6 copii unde nici bunicii nu sunt prezenti activ (se lucreaza pana la 65-67 ani aici) dar o data ce ne-am imprietenit ofertele din ambele parti au curs (si noi pt ei si ei pt noi).
La noi bunicii traiesc pentru nepoti (nu toti, dar mare parte dintre ei), ceea ce tot nu e chiar ok. La ei cred ca sunt mai axati pe propria viata decat pe viata copiilor si a nepotilor. Sunt curioasa cum e.
Interesant cu romanii care primesc usor ajutorul. Daca stau sa ma gandesc, eu tot accept ajutor mai usor de la straini. Poate aici e diferenta, cine stie…
aici pensionarea e la 65-67 ani, 40 ani contribuiti la pensie. F. putini bunici ajung sa aiba grija de nepoti. De altfel mi se pare lipsa de respect ca eu, de 30 ani sa nu fac fatza la copii si job si casa dar sa apelez la mama de 65 ani sa faca asta dupa job….
Altfel am vazut de lasat cu bunicii dar 2-3 ore, in cate o duminica, si copii care sunt deja mari si se duc singuri la toaleta/frigider etc 😀
Pingback: Costurile însingurării și ce putem face pentru a le înlătura • Natalia Dabija
[…] Citește și: De ce ne este greu să acceptăm ajutor? […]