Mi-am propus anul ăsta să scriu mai des despre cărțile pe care le citesc și mi-am ales și un format: ce mi-a plăcut, ce nu mi-a plăcut la carte, ce am învățat din carte și cum m-am simțit când am citit-o. N-o să scriu recenzii obișnuite, ci niște notițe despre ce a lăsat cartea respectivă în mine. 🙂 Azi îți spun ce am învățat din Să nu mă părăsești de Kazuo Ishiguro, dar nu uit nici de ce celelalte secțiuni. Atenție, e posibil să existe și spoilere.

Ce mi-a plăcut:

• Felul în care Ishiguro a descris subtilitățile unui dialog între două persoane apropiate. Din diverse motive, nu spunem lucrurilor pe nume, apoi ne dăm seama că viața ar fi putut să fie altfel, dacă am fi clarificat perspectiva fiecăruia la timp.
• Tema cărții – este ok sau nu clonarea și felul în care a ales Kazuo Ishiguro să-și pună întrebarea asta. Nu și-a impus forțat părerea. Ne-a lăsat pe noi să ne gândim ce înseamnă să ai suflet și dacă o eventuală clonă ar avea sau nu suflet.
• După ce am citit 1/3 din carte, m-a prins stilul de scriere și am fost curioasă să văd care e viața lor mai departe de Hailsham.
• Mi-a plăcut mult că a fost o povestire plină, rotundă, cu un final realist, cu câteva situații când am fost cu sufletul la gură, mi-a păsat de soarta personajelor și asta nu e deloc puțin.

Ce nu mi-a plăcut:

• Nu am știu din primele pagini „what’s in for me?”. Știam vag despre ce e cartea, dar mi-ar fi plăcut să aibă mai multe „cârlige” de la început. Am citit cartea pentru club și i-am acordat credit pentru că autorul a luat Premiul Nobel anul trecut, dar nu mi s-au părut suficiente motivele astea. Aș fi vrut să știu de la început de ce să citesc jurnalul lui Kathy.
• M-a frustrat foarte tare că povestitoarea Kathy era foarte nesigură de ceea ce povestea. Am înțeles care e sensul acelor expresii de genul „Nu-mi amintesc exact, nu mai țin minte cum a fost” – să dea impresia de jurnal și chiar mi-a dat-o – însă mi s-a părut prea mult. Îmi dădea senzația că nu pot să am deloc încredere în spusele ei.
• Stilul de jurnal nu m-a prins de la început, mai ales când Kathy era nesigură, cum spuneam mai sus, și atunci când făcea paranteze foarte mari. Mi-a fost greu uneori să urmăresc firul povestirii. Deși la început, mi s-a părut că oricine ar fi putut să scrie așa, mai târziu am înțeles că e un stil foarte greu. Pentru că totuși reușea să mă țină curioasă și nu mă pierdea de tot.

Ce am învățat din Să nu mă părăsești:

• Cea mai importantă revelație pentru mine a fost că multe dintre neînțelegerile dintre noi (oamenii, adică) vin din faptul că evităm să spunem tot ce credem. Nu știm cum să facem asta, uneori nu ni se pare important, alteori ne temem că o să fim înțeleși greșit sau că o să ne ia prea mult timp să ne facem înțeleși. După mine, Ruth avea niște scuze pentru comportamentul ei. Tot ce făcea ea venea dintr-o durere pe care nu știa sau se temea să o exprime. Sunt sigură că prietena ei, Kathy, ar fi înțeles-o mult mai bine dacă Ruth s-ar fi decis vreodată să fie sinceră și să îi spună ce o doare. I-a spus într-un final, dar prea târziu. Și nici atunci nu cred că i-a spus toată durerea. Într-o viață de om normal  – nu de clonă care murea până în 30 de ani – lucrurile astea se spun după 60-80 de ani, când e mult prea târziu. Se spun doar ca să pleci împăcat în „lumea cealaltă”, însă atunci nu mai ai nicio șansă să poți să schimbi ceva.
• Tommy a fost singură clona care avea un comportament considerat anormal – părea că a știut dintotdeauna ce urmează să li se întâmple. Și a fost singurul care s-a răzvrătit într-un fel împotriva planurilor pe care le avea sistemul cu ei. Am învățat de aici că în lumea noastră te simți izolat atunci când îndrăznești să te răzvrătești împotriva sistemului. Te simți ca singurul nebun și atunci, ori mai găsești nebuni ca tine (Tommy nu a găsit, nici nu a căutat, de fapt), ori te resemnezi și crezi că problema e în tine ( așa cum a făcut Tommy).

Cum m-am simțit când am citit-o:

• La început mi-a fost foarte greu să trec peste bullying-ul prin care a trecut Tommy, îmi venea să arunc cartea sau să țip la ei să se oprească. Și asta se întâmplă pentru că am trecut și eu prin bullying și îmi venea să fac tot ce pot să îl protejez.
• Nostalgie pentru vremurile care au trecut. Vremurile trecute ale personajelor, dar și ale mele.
• Spre sfârșit, la scena unde Ms. Emily le povestește varianta oficială, m-am simțit urmărită, de parcă eram eu în locul lui Kathy și Tommy, într-o camera neagră dintr-o casă și mai neagră, țintită de niște ochi din umbră. Îmi venea să ies cât mai repede din casa aceea. Îmi dau seama acum cât de genial a construit Ishiguro acea scenă.

Pe post de concluzie: Dacă te uiți cantitativ la ce mi-a plăcut și ce nu mi-a plăcut, ai putea să rămâi cu senzația că e o carte așa și așa. Insă, nu te lăsa păcălit de numărul bulinelor. 🙂 Să nu mă părăsești de Kazuo Ishiguro e o carte foarte faină, lucrată atent, pe care aș recomanda-o oricui.

PS: Pe 25 ianuarie o discutăm în cadrul Clubului Părinților Pre(a)ocupați de Lectură! La biblioteca Emil Gârleanu, de la 10:30. Dacă vrei să vii, dă-mi un semn pe dabija.natalia@gmail.com.

Photo by Mikhail Pavstyuk on Unsplash