Ultima joi din fiecare lună este cea mai frumoasă zi pentru mine. În ziua asta nu mă supăr că alarma sună dimineața. În ziua asta sunt pusă în fața emoțiilor și a fricii (perfecționista din mine nu mă lasă să mă relaxez). În ziua asta mă felicit de fiecare dată pentru ideea și curajul, pe care le-am avut acum aproape 1 an când ne-am întâlnit prima oară la clubul de carte și apoi ies de la bibliotecă și mă bucur de muzică și soare cât Lia doarme în drum spre casă. E cea mai frumoasă zi din lună! Scriam lucrurile astea exact după clubul de carte din ianuarie, când am avut discuția despre „Să nu mă părăsești” de Kazuo Ishiguro. (FIY: Februarie e luna Autorilor Români Contemporani la noi în club. Ne întâlnim pe 22 februarie și vorbim despre „Luminița, mon amour” de Cezar Paul-Bădescu.)
Am reascultat acum dezbaterea din club și m-a cuprins aceeași senzație de bine. Mai jos las câteva notițe despre ce am vorbit. Le-am împărțit pe întrebări, ca să fie ușor de urmărit.
Ce teme a abordat Ishiguro în „Să nu mă părăsești”?
„Irosirea vieții și despre cum își irosesc viața țînându-se de chestii mărunte și nu văd viața în ansamblu” – Bianca D. crede că asta e tema principală.
„Speranța este o temă importantă” au fost de acord Corina și Loredana.
„Clonele sunt umane sau nu, asta e una dintre teme” a spus Gabriela.
Care e sensul vieții? Ce ne face umani? Oare creativitatea e un semn suficient ca să te consideri uman? Ce înseamnă sufletul, până la urmă?
Pierderea e iarăși o temă care iese în evidență, am observat eu. Pierd Hailsham-ul, își pierd inocența și copilăria, se pierd unii pe alții, pierd organe, Kathy pierde caseta (care ii era atât de scumpă), ba chiar și-au imaginat și un oraș al lucrurilor pierdute – Norfolk. Pierd, dar și găsesc (caseta, se regăsesc între ei, Kathy își regăsește copilăria prin amintiri).
Cum e Kathy și care sunt trăsăturile ei principale?
Păi depinde prin ai cui ochi te uiți la ea, trag eu concluzia acum. Pe de o parte, Kathy e cea umană și cea echilibrată emoțional, însă au fost voci care au considerat-o ca fiind inumană, tocmai pentru că părea că se implică prea puțin emoțional.
„E modestă, a ajutat-o mult pe Ruth, este umană.” spune Bianca D.
„Dar nu merge mai departe cu înțelepciunea, nu iese din zona gri” intervine Roberta. Deși pare să fie altfel față de Ruth și Tommy, nu iese din zona de confort, nu rupe tipare. Își urmează soarta de îngrijitor (ulterior donator) și se mulțumește cu atât, adaug eu acum ca să se înțeleagă mai bine.
Discutăm despre soarta lui Kathy și ne gândim și la noi, la viața noastră. Și atunci apare întrebarea:
„Putem să ieșim vreodată din pattern? Și când ieșim, sigur am ieșit sau suntem încă în pattern?” se întreabă Roberta.
„Cine iese din pattern este scos imediat în față” intervine Roxana și suntem toate de acord cu ea.
„Kathy se mulțumește cu amintirile, că a avut o copilărie OK.” spune Loredana. „Luați doar ce e mai bun din ce a fost, asta e lecția lui Ishiguro”, crede Bianca D.
Cum e Ruth și care sunt trăsăturile ei?
Deși este frumoasă, pare puternică și îi place să domine, Ruth ascunde multă vulnerabilitate. Trag o concluzie acum. Mai jos las replicele fetelor.
„Eu am văzut-o ca pe o luptătoare, a încercat să ducă un trăi cât mai bun.” Gabriela
„Ea este cea care domină”, spune Corina.
„Vrea să își arate superioritatea între colegi, mi se părea că duce lipsă de ceva.” Andreea
„Voia să ascundă un gol, să pară ce nu este” spune Bianca D.
„Ruth vrea să iasă din tipar, simțea nevoia să fie validată de către toți” Gabriela
„Ruth a cedat foarte repede (la a doua donație), Kathy a fost cea puternică. S-au schimbat cu rolurile. Pe parcursul cărții, Ruth a fost cea puternică, dar s-a stins mai repede.” Corina
Bianca T. n-a înghițit-o deloc pe Ruth: „Arată bine, știe lucrul ăsta și profită de asta.”
„Este foarte multă nesiguranță acolo”, crede Ioana. „Ruth înseamnă tristete, vulnerabilitate” a adăugat tot Ioana.
Cum ar fi fost povestea dacă Ruth ar fi fost cea care povestește? Dar dacă ar fi fost povestită de Tommy?
Când am pus întrebarea asta, am fost curioasă să aflu cu ce amintiri a rămas Ruth și Tommy după ce au plecat de la Hailsham. Oare și lor le-a lipsit atât de mult locul acela? Cum au văzut ei triunghiul iubirii dintre ei? Sau poate pentru ei lucrurile au fost clare, iar ceața a fost doar în mintea lui Kathy? Însă am vorbit mai mult despre cât de veridic ar fi fost Ishiguro dacă ar fi scris din perspectiva lui Ruth și Tommy. Bianca D. și Roberta au fost de părere că Kazuo Ishiguro nu ar fi putut să se pună în pielea celor doi.
„Autorii sunt cam ce sunt personajele lor” a spus Roberta. Însă Gabriela și Ioana au fost de altă părere:
„-Fă și tu ceva, că mă enervezi” Asta ar fi fost perspectiva lui Ruth„, așa crede Gabi. Până la urmă, am căzut de acord că Ishiguro ar fi putut să scrie și din perspectiva celor doi, însă nu i-ar fi ieșit, probabil, un jurnal la fel de autentic.
Cum vedeau Ms. Emily și Ms. Lucy viața din Hailsham? Cu ce ochi se uitau ele la donatori?
Ms. Emily este cea care le-a dat șansa să aibă o copilărie. Iar Ms. Lucy își dorea să le spună adevărul în față. Și chiar a făcut-o o dată, iar după aceea a plecat din Hailsham.
Loredana a tras concluzia: „Ar fi trebuit să fie ceva de mijloc – între secretizare și a le spune adevărul gol în față – că nu vor avea niciodată o viață normală.”
Cât despre cum îi vedeau, toate am fost de acord că este foarte greu să te uiți în ochii unui om care urmează să îți doneze un organ sau chiar să moară pentru tine. Mai ales în condițiile impuse de Ishiguro, într-o lume unde oamenii aceștia au funcția exclusivă de donatori. Doar Bianca T. nu a fost de acord: „Dar stați puțin, de ce spuneți asta? Eu m-aș uita cu recunoștință, cu bucurie, la un om care mi-a salvat viața!”
Notă de final
La final, ne-am bucurat de tombola cu cartea de la Litera – Igor Bergler „Testamentul lui Abraham” și semnul de carte de la Căsuța Greierașului. Loredana (o nouă participantă a clubului nostru) a fost norocoasa de data asta. Mulțumim mult sponsorilor!
„Dar de ce nu au evadat?” Ne-am întrebat asta la un moment dat, cu gândul la Ruth, Kathy și Tommy care și-au acceptat soarta cu atâta ușurință. Dar oare noi am fi evadat? Care e rostul vieții noastre? Știm ce vrem de la viață? Suntem destul de puternici să ne urmăm chemarea și iubirea? Sau alegem să ne resemnăm cu viața care „ne e dată”, așa cum au făcut-o copiii din Hailsham?
Photo preview by Ryan Pouncy on Unsplash
Să știi că, deodată, fără nicio logică, mi-au dat lacrimile când ai indicat pierderea ca una dintre teme… Poate că am fost impresionată de gândul că ei erau chiar pierduți de ei înșiși… Nu știau ce să vrea și de ce să vrea, de vreme ce nu știau de unde vin (cum o caută pe posibila!!!). Până la urmă asta e și o concluzie, dacă nu ai habar de unde vii (că ei știau de ce există – ca să-i salveze pe ceilalți!) n-ai să poți să-ți croiești un drum și nici nu-ți vine să iei lucrurile în serios… Ești ca un steag bătut de vânt… Dar, mă rog, steagul reprezintă pe cineva, ceva, pe când tu, care nu ai idee de unde vii, nu ești în numele nimănui, nici în al tău – pentru că ceea ce nu are rădăcină zboară, precum ciulinii… (Bianca T.)
Lacrimile nu stiu de logica, Bianca! 🙂 Uite ca la asta nu m-am gandit, ca se cauta pe ei insisi. Isi cauta un rost, desi la un anumit nivel stiau care le e menirea. Asa facem si noi toata viata, unii ajungem sa stim care ne e rostul, dar multi nu ajungem.