Eram la masă, în bucătăria noastră largă, cu nişte prieteni, cu care nu ne mai văzusem de mult timp. Copiii dormeau, noi aveam în faţă bere şi chipsuri de oameni mari. Ei aveau în plan să plece dimineaţa următoare, aşa că seara aceea era perfectă pentru discuţii filozofice pe tot felul de teme.

– Cum aţi vrea să fie copiii voştri ca adulţi? O singură trăsătură de caracter aveţi de ales…, am deschis eu subiectul.

– Creativi!

– Cu un spirit critic bine dezvoltat!

– Încrezuţi în sine, am adăugat eu…

Cam la o lună de la această discuţie, am participat online la conferinţa-dialog organizată de Prinţesa Urbană cu invitat Oana Moraru – om cu 20 de ani de experienţă în învăţământul românesc. Şi atunci mi-am dat seama care e cel mai important lucru pe care aş vrea ca ai mei copii să îl înţeleagă:

Viaţa nu e despre cum te văd alţii, ci despre cum te simţi şi vezi tu.

Sunt vorbele Oanei, nişte vorbe simple şi de bun simţ, care, poate, nu ar trebui să reprezinte vreo revelaţie pentru nimeni. Şi totuşi, pentru mine, au trebuit să treacă 33 de ani, să am doi copii, să ascult o conferinţă online şi să mă minunez de puterea acestor cuvinte. A fost de parcă mereu am aşteptat să mi le spună cineva şi, în sfârşit, le-am auzit. Clar, răspicat, fără ocolişuri. Nu e ca şi cum aud prima oară mesajul ăsta, nu. Dar e prima oară când mai că am simţit cum s-a petrecut în mine o schimbare la nivel de celulă. Vă daţi seama cum ar fi lumea asta dacă fiecare ar şti ce înseamnă aceste vorbe şi ce înseamnă preţuirea autentică de sine?

Am ascultat conferinţa asta cu sufletul la gură. Pe de o parte, eram contra cronometru pentru că exista un timp-limită până când puteam să o urmăresc online şi timpul ăsta nu era în folosul meu. Niciodată nu e. Pe de altă parte, era prima oară când o ascultam pe Oana Moraru în cadrul unui eveniment şi stăpânirea ei de sine şi atitudinea relaxată m-au prins imediat.

Prinţesa Urbană a gândit evenimentul ca un fel de Q(uestions)&A(nswers), bazat pe întrebări primite direct de la părinţi şi s-a focusat mai mult pe intervalul de vârstă 3-12 ani. Despre Adolescenţi şi provocările lor cred că se va vorbi mai mult în câţiva ani, când vor creşte copiii tuturor bloggerilor din zona de parenting. Eu nu am să aştept câţiva ani.

La sfârşit de Mai, pe 28 – mai exact, voi participa la un eveniment organizat chiar de Oana Moraru pe tema Adolescenţa – Anii Identităţii. Am şi pentru voi o reducere pentru biletele de intrare. Preţul unui bilet este de 250 lei, iar dacă vă înscrieţi folosind codul ParentingPR_PePiciorMare, veţi plăti numai 200 de lei. Mai multe detalii despre evenimentul despre Adolescenţă, găsiţi AICI.

Am preluat multe idei faine de la Q&A-ul Prinţesei şi o să le pun aici, ca material de rumegare:

Trăim într-o cultură care urăşte greşeala.

Când poate ar fi mai folositor să vedem greşeala ca o sursă de creştere şi de dezvoltare.

Copilul cu IQ foarte mare poate să colapseze, dacă nu are antrenat muşchiul frustrării.

Spunea Oana că, de prin clasa a doua, problemele de la matematică devin tot mai complicate si e nevoie de ceva timp să stai să le diseci ca să înţelegi ce ţi se cere să faci. Iar acest lucru se poate face doar cu răbdare şi cu rezistenţă la frustrare. Dacă nu ştiu să gestioneze frustrarea, copiii pot renunţa foarte repede la a rezolva problema şi IQ-ul nu îi ajută deloc în acest caz.

Plictiseala este ok şi binevenită, din când în când. Este momentul în care fiecare se întâlneşte cu sine.

Până la 6 ani, cel puţin jumătate din programul copiilor trebuie să fie joacă liberă. Pentru şcolari– cel puţin 1/3 din timpul lui.

La grădiniţă, copiii învaţă să: aibă voce socială, să se vadă într-o mulţime de „oglinzi”, să finalizeze lucrurile pe care le încep, să aibă un anumit nivel de hărnicie, gândire logico-matematică, limbaj, capacitatea de a asculta activ, atenţia.

Cel puţin, aşa stau lucrurile la nivel teoretic. La nivel practic, fiecare dintre noi probabil ar trebui să vedem cu ce iese copilul din grădiniţă.

Acei copii are sunt văzuţi acasă pentru ce sunt, se descurcă mai bine în lumea disfuncţională în care trăim.

De pe la 6 ani trebuie să înveţe să piardă – cu jocuri în familie (familia mare, cel mai bine). Până la 6 ani nu e de încurajat competiţia academică.

Revenind la seara petrecută cu prietenii mei, ne-am dat seama, tot discutand aşa, că fiecare ne doream să le transmitem copiilor noştri o trăsătură de caracter la care aspirăm personal. O trăsătură pe care considerăm că nu o avem din copilărie şi la care lucrăm acum să o recuperăm sau să o dezvoltăm. Şi atunci, mi-am pus întrebarea: Oare e posibil să dai ceva din ce nu ai?

♥ Dacă vreţi să fiţi la curent cu ultimele noutăţi de pe blogul meu, vă invit să daţi Like paginii de Facebook sau să vă abonaţi la newsletter cu ajutorul butonului Follow. ♥