Cred că am intrat într-un blocaj. Îmi propun să vin către tine doar cu articole super utile, ca să nu îți acaparez timpul cu nimicuri. Însă nu sunt un robot, nu mai sunt un robot, aș putea să spun. 

Nu-mi mai vine să fac lucruri doar pentru că o parte din mine crede că trebuie să le fac, nu-mi mai vine să salvez aparențele. Nu-mi mai vine să fac lucruri doar pentru a fi pe plac altora.

Poate că e bună pornirea asta. Sunt sigură că e bună, de fapt. Doar sunt curioasă: unde o să mă ducă? Către ce zări? Ce oameni o să aducă în viața mea? Ce culmi și văi voi întâlni în cale? Cum va arăta lumea mea în care nu-mi mai pasă de criticul din mine care vrea să mă alinieze?

Noi suntem încă în izolare (aproximativ) – nici măcar la părinți nu am fost pentru că ei sunt în Republica Moldova și nu știm ce ne așteaptă la graniță – și partea bună pe care mi-a adus-o izolarea asta e că fac pași concreți spre a fi blândă cu mine.

Mă simt vinovată? Pentru că am făcut sau nu am făcut ceva? Mă opresc și analizez sentimentul. De unde vine și e oare întemeiat? Și corpul meu cum se simte cu sentimentul ăsta? Dar oare îl merit?

Apoi îi pun stop. Îl amân. Nu mai vreau să am de-a face cu el. Pentru că nu e al meu. Pentru că vinovăția e furie îndreptată către mine și nu mai vreau să fiu furioasă pe mine.

Reușesc tot timpul? Nu, nu prea. În zilele în care sunt pe pilot automat și vinovăția e automată. Reușesc în zilele când sunt super odihnită și, culmea, reușesc în zilele când sunt super mega obosită. În acele clipe cumva intru în zona de auto-protecție și mă protejez mai bine decât în zilele când sunt pe val.

Cred că despre asta e acest articol, de fapt.

Despre a elibera presiunea și despre a-mi da permisiune.

Deși îmi vin zeci de sfaturi (un fel de sfaturi pentru mine) și îmi vine să mă duc iar în direcția aceea în care articolul meu ți-e super de folos, o să rămân aici, la emoțiile mele. La cum mă simt. La “nu sunt aici să te ajut.” La “vreau doar să fiu aici, pe blog, așa cum sunt acum.” Fără să par că le pot pe toate.

Adevărul e că nu le pot pe toate. În perioada asta am tăiat mult din tot ce am de făcut pentru blog, am făcut mai multe pentru casă.

Lucrul prin casă – cu predictibilitatea lui – îmi dă o stare de confort mental. Și ca de fiecare dată când mă concentrez pe o arie a vieții mele, a trebuit să las o altă parte în umbră – nu m-am mai jucat așa mult cu copiii. Să fiu acolo prezentă, să îi ascult, să îi văd. I-am “văzut” fragmentat. 

Însă nici tăiatul nu a ajutat sută la sută, pentru că am rămas cu frustrarea. Probabil cu aceeași vinovăție. Pe care o eliberez acum, nu mai vreau să fie cu mine.

E lucru greu jonglatul ăsta cu muncă, casă, copii, de soț nici nu mai zic, că, din păcate, ne rămâne foarte puțin timp pentru noi.

E super obositor să mă întind în toate părțile + să știu din start că cel mai probabil nu le voi reuși pe toate bine. Pentru mine, o perfecționistă, partea asta a doua e cea mai grea. Uneori îmi spun: „ori fac bine-bine, ori nu mai fac deloc”. Doar că unele lucruri nu le mai pot negocia, unele lucruri e nevoie să le accept așa nefăcute sau făcute imperfect.

Le accept acum. Este ok să fac lucrurile pe jumătate. Este ok să nu le fac deloc. Este ok să le amân. Este ok să mă opresc și să nu merg mai departe. Este ok să fac greșeli. Este ok să nu le pot pe toate. 

Dacă ai nevoie și tu de o permisiune (nu de la mine, ci de la tine), uite îți împrumut permisiunea pe care mi-o dau eu mie: Ai voie să faci doar ce poți. Ai voie să fii fără să faci.

Te îmbrățișez și hang in there. Or să vină și vremuri mai bune.