Într-o zi, o prietenă m-a întrebat:

– Tu ce ai în vedere când zici că lucrezi, ce anume faci?

– Păi scriu articole, administrez grupul de facebook și pagina, scriu newslettere, fac design pentru diverse materiale, învăț și testez chestii noi, citesc.

– Aha, deci faci ce-ți place. Ce bine trebuie să fie!

– Da, fac ce-mi place.

Jumătate de secundă m-am simțit stingheră, cum e asta să faci doar ce îți place?

Într-o lume în care oamenii muncesc pe brânci, uneori de la 8 dimineața la 8 seara sau și mai mult, într-o lume în care mulți se plâng de șefi incompetenți, de corporații care îți distrug încrederea în sine, am apărut eu care fac doar ce îmi place.

Bine, și alții (câțiva) ca mine…

În a doua jumătate de secundă…mi-am revenit.

Mi-am dat seama că așa ar trebui să fie munca tututor: să îți placă, cu multe recompense mentale, o muncă care îți crește încrederea în tine și un mediu în care nu e nevoie să te compari cu alții.

Primul meu an de muncă pe cont propriu a fost cu plăcere, încrederea mea a ieșit din orbită (asta și pentru că a pornit de la zero), am învățat muuulte lucruri noi (și eu iubesc să învăț!), mi-am depășit multe limite (nu pot să spun că o iubesc și pe asta), dar a fost și cu hopuri și cu momente soră cu depresia și acest articol va fi despre lecțiile pe care le-am extras după toate.

Lucruri pe care le-am învățat după 1 an de muncă pe cont propriu

#1. A lucra la ce-mi place nu-mi garantează o viață simplă și bună.

Am plecat la drum cu impresia că dacă lucrez de acasă, o să pot să îmi găsesc ritmul propriu.

Mă trezesc când îmi place, mă culc când vreau, lucrez de unde vreau și la ce vreau și astfel o mă împart perfect între viață și muncă.

Numai că, chiar dacă nimeni nu pune presiune pe mine, anul ăsta l-am cunoscut pe cel mai aprig șef al meu: Eu.

#2. Eu sunt cel mai critic șef al meu.

Am lucrat săptămâni întregi fără să fac opriri. M-am criticat aspru la fiecare greșeală și am pierdut timp cu corectatul acelor greșeli, deși probabil sunt lucruri pe care le văd doar eu. M-am iertat greu și mi-am dat voie să-mi revin abia după ce era cât pe ce să renunț la tot.

Ascultam zilele trecute pe cineva care povestea despre riscurile investițiilor și printre altele a pomenit și despre cel mai important risc: Tu.

Tu poți să îți dai cele mai multe bătăi de cap.

Ei bine, la mine e singurul și cel mai important motiv.

#3. Obiective mici, corelate cu un termen mai scurt.

Mi-am setat obiective prea mari, pentru un termen prea lung. Am încercat să susțin acele obiective și cu un plan riguros, la care am revenit în fiecare lună. Am făcut și planuri săptămânale și apoi pentru fiecare zi.

Greșeala mea a fost că pe lângă acele obiective mari, mi s-au dus ochii și la alte idei suplimentare. Am învățat din toate, nu îmi pare rău, însă asta m-a îndepărtat de obiectivele mari, propuse la începutul anului.

#4. Ca să reușesc, e nevoie să cer ajutor.

Cuvântul care mi-a guvernat anul a fost Împreună, însă nu a fost suficient ca să ajung acolo unde îmi doresc.

Am fost învățată mulți ani să:

Fii prima, există un singur loc bun sub soare! Dacă nu ești prima, ești ultima!

Cu toate învățăturile astea la subraț, mi-e greu uneori să mă deschid către oameni și să cer ajutor.

Anul acesta am făcut-o mai mult decât în alți ani. Pe toate planurile.

Însă nu am făcut-o destul de des cât să îmi fac viața cu adevărat ușoară.

Văd diferența clară între momentele când m-am zbătut să mă descurc singură și atunci când am cerut ajutorul. E ca de la cer la pământ.

#5. Dacă vreau să creez ceva valoros pentru oameni, să le dau ce au nevoie ei.

Una dintre bucuriile mele din acest an a fost că mi-am dat seama care sunt oamenii care îmi citesc blogul și o să-mi fie mai ușor să le dau ce le trebuie.

Mai am de lucru la cum să aflu nevoile specifice ale oamenilor și cum să le răspund nevoilor (astfel încât să fie primit), însă sunt pe drumul cel bun, o simt!

#6. Ca să înaintez ca racheta, e nevoie să îmi pun ochelarii de cal pe ochi.

Problema e că eu nu am astfel de ochelari. Eu sunt învățată să fiu bună la toate, să le fac pe plac tuturor și îmi este, încă, greu să accept că:

A spune Da pentru un lucru înseamnă să spun Nu la o grămadă de alte lucruri.

Cu teoria stau bine și simt că simplificarea vieții mele o să-mi asigure acei ochelari de cal, cu practica, însă, înaintez mai greu.

#7. Valoarea se crează cu muncă profundă, în stare de flow.

Cele mai faine lucruri pe care le-am făcut anul ăsta au izvorât din mine când am lucrat profund câte 2-3 ore, fără telefon, fără distracții, fără să verific în paralel alte proiecte.

Am încercat, inclusiv, să notez ideile care îmi vin pe o bucată de hârtie ca să nu le pierd, fără să le dau curs pe moment. Am reușit, însă nu mi-am format un obicei din asta. Aici e o carte bună pe tema asta (link afiliat).

#8. Am nevoie de pauze și de momente de relaxare, chiar și atunci când muncesc cu drag.

Am mers pe premisa că dacă faci ce-ți place, aceea nu e muncă, ci e relaxare. Că mă relaxez muncind.

Greșit.

Fac cu plăcere ce fac, însă de cele mai multe ori îmi impun să fac anumite lucruri. Nu muncesc doar când am chef. Dacă ar fi așa, da, probabil nu aș avea nevoie de relaxare. 

#9. Am muncit în acest an mai mult decât aș fi muncit într-o companie.

Ca ore pe zi, rareori am depășit 8 ore, însă de multe ori am muncit fără pauze și cu deadline-uri strânse (pe care mi le puneam tot eu, normal).

Într-adevăr, am muncit cu drag la ce îmi place și probabil ăsta e motivul pentru care mă pierdeam cu orele. Însă, am înțeles că al meu corp nu face diferența dintre a munci de plăcere sau a munci că trebuie.

#10. A te compara cu ceilalți e ca și cum ai compara soarele cu ploaia.

Deși lucrez de una singură și doar pentru mine, încă am des momente când caut să văd cum se descurcă ceilalți.

Uneori o fac pentru inspirație și pentru a-mi lărgi perspectivele, alteori o fac pentru a-mi confirma că sunt bună.

Wow, cine ar recunoaște așa ceva?

Eu.

Revin la aceeași cale, încă scrisă în mine, că cine e pe primul loc, acela e cel mai cel. Ce mă bucură e că văd aceste tipare, caut să le înțeleg și știu sigur că, la un moment dat, voi alege să fac altfel.

#11. Perseverența este cheia succesului.

Am observat asta în evoluția scrisului meu și în obiceiurile mele.

Ca să reușești ce ai în plan, îți trebuie o minte și un corp sănătos, motivație bună și multă determinare. Nu e suficient să fii talentat, nu e suficient să ai idei bune, nu e suficient să fii inteligent.

Performanța vine din perseverență.

#12. A reuși înseamnă a-mi asuma reușitele și greșelile.

Am povestit și în alte articole, anul ăsta pentru mine e ca o renaștere. A fost prima oară când am putut să-mi văd clar rolul de victimă și cum mă bag sub pătura asta oricând am nevoie.

Am înțeles, însă, că a ieși de sub pătură înseamnă a-mi asuma viața și a face ceva cu viața mea, fie că e ceva bun sau rău (întrebare de la psihoterapeuta mea: cine stabilește ce e rău și ce e bine?).

Aleg să îmi asum ce fac și să renunț la a-i blama pe alții.

Concluzie

Apropo de a intra în profunzime într-un subiect, de la al 6-lea punct în jos mi-a fost greu să mă opresc.

Adevărurile apar când te duci în profunzimi.

Am încă multe de învățat (mai ales la capitolul a face bani din munca mea) și sunt profund recunoscătoare pentru tot ce mi-a adus aces prim an. Următorul an o să fie cu mai mult focus, disciplină, dar și relaxare.

Ca să ajung acolo unde îmi doresc: la o viață simplă și bună!